Podcastul de Istorie

În acest episod închidem povestea lui Caracalla - tiran sângeros sau împărat șiret, depinde cum doriți să-l caracterizați. În mod paradoxal, domnia lui Caracalla va deveni în timp punct de referință pentru vremuri mult mai bune - nu pentru Alexandrieni, desigur, și nici pentru parți, care au un motiv special să nu-l aibă prea tare la inimă pe Caracalla. Probabil cea mai mare reușită a lui va fi extinderea cetățeniei romane la toți locuitorii teritoriului Romei - o decizie realizată pentru câștiguri imediate, dar cu efecte profunde pe termen lung.

În urma lui Septimiu Severus lucrurile par să fie bine puse la punct. A lăsat imperiul pe mâna a nu unul ci doi moștenitori în putere, unul din ei conducând deja alături de el imperiul și purtând numele ilustru de Marcus Aurelius Antoninus. Doar că în lipsa echilibrului adus de tată, frații nu par să se înțeleagă atât de bine cât ar fi trebuit, și nici chiar mama lor nu reușește să-i împace.

Încheiem în sfârșit discuția despre Septimius Severus, considerat de mulți ultimul bun împărat - dovedind grijă pentru imperiu și încercând să ofere un pic de stabilitate care o să pară un mare lux pe viitor. Propaganda imperială lucrează și ea din greu: dacă lucrurile nu sunt perfecte măcar ni se dă impresia că ar fi. Face tot posibilul să lase imperiul pe mâini bune; îi pregătește pe copiii lui pentru conducere, îi avansează în pozițiile corecte, și, în ciuda bolii lui (se știe de gută, dar e posibil să fie vorba și de altceva) duce o guvernare competentă împreună cu fiii săi, Antoninus și Geta.

Vorbim despre cariera lui Septimius Severus după terminarea războaielor civile - o viață dedicată consolidării granițelor și campaniilor militare. Severus își arată adevărata față senatorilor, după care îi fierbe la foc mic, trimițând scrisori de amenințare din campaniile militare pe care le are. Care nu sunt puține la număr - lui Severus îi place mai mult viața alături de legiuni decât viața la Roma, și petrece foarte puțin timp în capitala imperiului.

Continuăm astăzi povestea lui Septimius Severus care tocmai vine după un obositor război cu Niger, favoritul populației romane. Severus nu stă foarte mult pe gânduri și își arată aprecierea față de colegul lui de împărăție, Decimus Clodius Albinus, trimițându-i multe legiuni ca gardă de corp, ba, mai mult, prezentându-se în persoană cu ele pentru a se asigura că le primește exact cum își dorește. Desigur, un prim episod pacifist despre istoria unui război civil.

Septimius Severus nu are de obicei asociate titluri mărețe precum Optimus al lui Traian, și poate pe bună dreptate. Cariera lui nu este strălucită - într-un vid administrativ creat de paranoia lui Commodus, chiar și-un general mediocru poate să devină remarcat, și Severus nu este neapărat remarcabil prin cariera lui. De origine din Cartagina, se folosește și de prestigiul rudelor sale pentru a urca cursus honorum - și este unul din cei care-și cumpără de la Cleander un titlu de consul în anul în care acesta vinde titlul de consul ca pe covrigi calzi.

Chiar dacă noi o să vorbim despre Pertinax și Didius Julianus, personajul principal din povestea de astăzi este Garda Pretoriană. Garda este o forță de elită, întreținută ca o forță de elită în ciuda faptului că nu e în mod normal angajată în operațiuni militare. Garda are cel mai bun echipament, și, teoretic, cei mai buni soldați, oamenii care asigură paza împăratului. Doar că reversul este că pretorienii capătă un pic cam multă încredere în sine.

Începem noul sezon cu o mică recapitulare - o întoarcere în timp, care ne va reaminti câteva episoade importante din viața imperiului înainte de moartea lui Commodus. Pertinax este unul din cei mai importanți oameni din imperiu din această perioadă, strângând aproape involuntar popularitate și atenție. Așa că în momentul în care complotul contra lui Commodus a reușit, complotiștii s-au întors către unul din oamenii care puteau să capteze atenția și să primească respectul cuvenit unui împărat din partea mulțimii.

Un episod special - ne întoarcem după un pic mai bine de jumătate de an de pauză, ceva mai odihniți, ceva mai relaxați, și reluăm podcastul cu un invitat special. Pe Călina o știți de la Istoria României - și dacă nu o știți atunci merită să puneți mâna să ascultați podcastul ei, pentru o poveste concentrată, sintetică, ce ar putea suplimenta lecturile pentru învățat Istoria României. Un podcast care ne-a făcut și nouă treaba mai ușoară, pentru că de fiecare dată când ni se reproșa că ne lungim un pic prea tare îi puteam direcționa pe ascultători spre podcastul Călinei.

În acest episod vorbim despre a doua parte a perioadei lui Commodus și încercăm să ne dăm seama de motivele pentru care lucrurile o iau razna. Commodus nu e neapărat un manager extrem de rău al imperiului, deși e evident încurcat de neînțelegerea responsabilităților pe care le are la nivel economic și social. Conflictele lui cu Senatul nu sunt în stare să-i aducă un mare serviciu, și cu cât se adâncesc mai tare conflictele, cu atât mai tare lucrurile merg împotriva lui.

Cred că o mare parte din noi știm despre Commodus mai degrabă prin viziunea regizorală a lui Ridley Scott, ca împăratul ahtiat de putere și de lupte gladiatoriale care ajunge să își întâlnească inamicul pe care îl credea omorât. Chiar daca Gladiatorul spune o poveste interesantă care a atras multă lume, foarte puțin din acest film are legătură cu realitatea. O să începem explorarea moștenirii ultimului din seria celor cinci împărați buni cu urmașul lui direct, Lucius Aelius Aurelius Commodus.

Și iată cum ajungem la final cu povestea filosofiei din Grecia Antică. Nu pentru că am ajuns în punctul în care filosofia se termină, ci, din contră, pentru că am ajuns în locul de unde am început, adică la Marcus Aurelius. O să descriu curentul stoic prin cuvintele lui AC Grayling, care face un rezumat excelent pentru stoicism. «Crates Cinicul îi este profesor lui Zenon din Cition, primul stoic. Acesta propovăduiește interiorizarea virtuților cinice ale reținerii și stăpânirii de sine, și aplică conceptul de indiferență (apatheia) nu față de societate și nici în relație cu scopul unei vieți onorabile, ci la vicisitudinile sorții și inevitabilitatea îmbătrânirii, bolii și morții.

Există un dezechilibru între felul în care percepem astăzi noțiunea de hedonism (un abandon aproape total în favoarea plăcerilor imediate) și felul în care se prezenta hedonismul în epoca antică. Epicur este cel mai bun exemplu în sensul acesta; el duce mai departe ideile școlii cirenaice pornind o mișcare filosofică surprinzător de conservatoare, centrată în jurul ideii că singurul lucru pozitiv în viață este plăcerea fizică, în același timp redefinind ideea de plăcere într-un fel în care să facă moderația motiv central al filosofiei sale.

Continuăm plimbarea noastră prin școlile de gândire din Grecia antică cu poate unul din cei mai celebri ciudați ai filosofiei. Diogene din Sinope e cel care îi spune lui Alexandru cel Mare să se dea la o parte din soarele lui, că-l deranjează, și își petrece timpul într-un butoi în Atena. Desigur, avem un pic de dubii în legătură cu adevărul despre Diogene - pe de o parte pare a fi un cerșetor agresiv care se ia la harță cu toată lumea, pe de altă parte pare un individ responsabil ce e capabil să conducă casa lui Xeniade după ce e vândut ca sclav; povești ce ne ridică niște semne de întrebare legate de cât e real și cât e imaginat în poveștile respective.

Aristotel a rămas probabil cel mai influent filosof din toate timpurile. Dacă Socrate a schimbat filosofia, iar Platon i-a notat-o, Aristotel a sistematizat, într-o manieră pragmatică, munca celor doi. Chiar dacă unele voci îl numesc rebel al Academiei, Lyceumul lui Aristotel rămâne un continuator al tradiției Academice, iar Aristotel însuși se numește platonist. Dar ceea ce face el e cu adevărat remarcabil, punând ordine în gândire cu principiile sale logice, unelte de argumentare care vor rămâne baza logicii vreme de mai bine de două milenii - iar Respingerile sofistice sunt încă materialul de bază pentru studierea erorilor de logică în discursuri.

Aristotel Stagiritul cunoscut vreme de 2000 de ani ca Filosoful, e cel mai de succes elev al lui Platon, acel elev care nu doar că își întrece maestrul, dar și îl pune într-un con de umbră. Cu abordări pragmatice, Aristotel pune bazele cercetării științifice, definind abordarea empirică, implicându-se în nenumărate domenii. Nici nu e de mirare că atunci când vorbim despre Aristotel ne gândim la un tocilar grec cu barbă care stătea zi de zi să spună platitudini cu aer de înțelepciune.

Într-un tur de forță, ne întoarcem atenția către probabil cea mai influentă scriere a antichității - dialogul despre justiție și despre orașul drept al lui Platon. Discutăm, în prealabil, de cosmogonia din Timaeus, și introducerea sau rezumatul pe care îl face Platon prin Socrate în acel dialog; în Republica personajul principal e tot Socrate, care explică felul în care vede orașul ideal al dreptății, Kallipolis. Un act necesar pentru a înțelege evoluția gândirii politice pe viitor, dar și un moment excelent de reflecție asupra configurației statelor - asupra valorii democrației, în cea mai importantă critică a acesteia.

E foarte improbabil ca cel mai mare filosof al lumii să fie numit Matahala - dar întâmplarea a fost ca Aristocles, fiul lui Ariston și al Perictionei, să fi rămas în istoria fix cu porecla lui, Platon - matahala, om lat în umeri. Asta pentru că înainte de a fi filosof, Platon a fost și un atlet ambițios - participând la jocurile Isthmului și la jocurile Pythiene. Totuși, această matahală a devenit cel mai studiat filosof, singurul om ale cărui scrieri s-au păstrat aproape 2500 de ani intacte - întreaga filosofie fiind considerată doar un comentariu la dialogurile lui Platon.

În acest episod continuăm cu mica istorie a filosofiei europene cu Socrate - dar pentru a vorbi despre Socrate va trebui să punem întâi contextul în față - vorbim așadar despre Grecia lui Socrate, despre războaiele peloponesiace și căderea democrației ateniene. Socrate e un personaj foarte complicat - în primul rând pentru că Socrate e un punct foarte important pentru filosofie - unde atenția se mută de la filosofia naturală (cea care va fi numită curând fizică) la problemele etice, mult mai importante pentru Socrate și mult mai complicat de formulat fiind vorba, în primul rând, despre fenomene foarte intime, interne.

Continuăm povestea filosofiei uitându-ne un pic mai departe de Pitagora; ne uităm la Heraclit, un filosof din Efes, un pic mizantrop, care propune teza că totul e în mișcare, și că niciun om nu calcă de două ori în același râu. Răspunsul la Heraclit e dat de eleații lui Parmenide care, poate și sub influența lui Pitagora, sugerează că universul e o sferă în care mișcarea e imposibilă, fiind doar o iluzie a simțurilor.