Timpul prezent

Parlamentul georgian a adoptat controversatul proiect de lege care obligă ONG-urile finanțate în proporție de peste 20% din străinătate să se înregistreze ca „organizații care servesc interesele unei puteri străine”. Legea privind „agenții străini” sau „legea rusă”, cum e numită de contestatarii săi, fiindcă e similară cu o lege a Kremlinului prin care au fost reduse la tăcere vocile opoziției, a scos zeci de mii de oameni în stradă la Tbilisi, la proteste uneori tensionate. Care e situația acum în Georgia, ce se întîmplă după ce legea a fost votată de Parlament, care sînt perspectivele europene pentru această țară care a primit în 2023 statutul de candidată la Uniunea Europeană? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, cercetătoare a spațiului ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale. Legea urmează să ajungă pe masa președintei pro-europene a Georgiei, Salome Zurabișvili, care e de așteptat să o respingă. Dar ce putere are ea de fapt? Angela Grămadă: „E o decizie simbolică pentru preşedintă pentru că ea ştie că legislaţia în vigoare îi permite Parlamentului să-i anuleze veto-ul. Marea întrebare este la ce dată va intra în vigoare această lege. Perioada următoare va fi folosită de cei care au ieşit să protesteze pentru a forţa un nou vot, de anulare a acestei legi. Nu ştim dacă Visul Georgian, partidul care deţine majoritatea în Parlament, va auzi vocea străzii. Pînă acum nu a dat dovadă că ar ezita sau că ar putea să se răzgîndească în privinţa legii adoptate. Dar oamenii sînt decişi să nu părăsească strada. Deja protestul a devenit permanent, oamenii nu mai pleacă din stradă. Este clar că lucrurile se vor complica în perioada următoare.” Uniunea Europeană cere retragerea legii „agenţilor străini”. Sînt europarlamentari care cer sancționarea guvernului de la Tbilisi. Dar cît contează aceste reacţii internaţionale pentru partidul de guvernămînt, Visul Georgian? Angela Grămadă: „Contează, dar Visul Georgian a obţinut statutul de ţară candidată la UE. Publicul georgian a cerut cu vehemenţă anul trecut ca autorităţile de la Tbilisi să întreprindă toate măsurile necesare pentru a obţine statutul de ţară candidată. Autorităţile spun: am obţinut statutul de ţară candidată, mai departe vom încerca, în ritmul nostru, să continuăm acest proces de integrare europeană. Dar, în acelaşi timp, ei spun şi că UE nu va lua nici o decizie împotriva Georgiei, pentru că UE nu-şi pedepseşte partenerii.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Alexandru Stermin este biolog, explorator, autorul volumelor „Călătorie în jurul omului”, „Căzuți din junglă” și „Privirea urangutanului”, apărute la Humanitas. Cu mult farmec și mare talent de povestitor, el descrie călătoriile sale prin cele mai îndepărtate locuri din lume, precum și călătoriile sale interioare, fiindcă una o cheamă pe cealaltă, pare să fie convingerea sa. Am vorbit cu Alexandru Stermin despre călătorii, despre cum putem reface legăturile profunde cu natura, despre cum privește ca biolog efectele încălzirii globale și despre importanța popularizării științei. Călătoria e foarte importantă pentru dumneavoastră, călătoria cît mai departe, atît în interior, cît și în exterior. În exterior ați ajuns în Siberia dar și în jungla braziliană, în interior cît de departe ați ajuns? Alexandru Stermin: „Eu cred că, pe măsură ce mergem tot mai departe în lume, ajungem oarecum tot mai departe în noi. (...) Cu cît în călătoria în lume ajungem în niște spații pe care nu le cunoaștem și-n care trebuie să ne adaptăm, cu cît călătoria asta în lume ne duce în niște locuri care-s total diferite de locurile în care trăim noi și în culturi total diferite de culturile noastre, ne ducem tot mai adînc în noi, pentru că de fapt ne întîlnim cu oamenii din interiorul nostru. Eu cred că în fiecare om sînt toți oamenii.” Cum se împletesc cercetarea, călătoriile de documentare și popularizarea pe care o faceți științei? Alexandru Stermin: „Pentru foarte multă vreme oamenii de știință au crezut că, dacă descoperă sau inventează ceva, au rezolvat problema. Și au stat tot timpul izolați de lume, în laboratoarele lor și-au studiat. Să ne uităm la marile probleme ale lumii de azi. Avem foametea. Oamenii de știință au inventat organismele modificate genetic. Avem încălzirea globală. Oamenii de știință au inventat surse de energie alternativă. Am avut pandemia. Oamenii de știință au inventat vaccinurile. S-au rezolvat problemele? Nu. De ce? Pentru că toate lucrurile pe care oamenii de știință le-au inventat trebuie aplicate de societate. Astăzi nu mai ajunge să descoperi ceva, asta nu rezolvă problema. Unii dintre noi trebuie să ne ducem înspre societate și să explicăm ce se întîmplă în laboratoare. Eu cred că fac știință și încercînd să fac comunicare și popularizarea științei.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat vineri o rezoluție prin care i se cere Consiliului de Securitate al ONU să admită Palestina ca stat membru cu drepturi depline al ONU. Mai multe țări europene, între care Spania și Irlanda, vor să recunoască în 21 mai statul Palestina. Care sînt mizele și semnificațiile acestor gesturi? Am întrebat-o pe Luciana Ghica, conf. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Care sînt perspectivele pentru o pace durabilă? „Atîtat timp cît femeile sînt excluse de la discuțiile privind pacea, pacea nu va rezista. În al doilea rînd, e nevoie de recunoașterea statului Palestina. Fără această recunoaștere, Hamasul va fi mereu alimentat ideologic. În fine, nu în ultimul rînd, mai e o chestiune care ține de comunitatea internațională: atîta timp cît Rusia și SUA alimentează discursuri radicale și furnizează echipament militar semnificativ celor două părți, e mai dificil să se termine războiul.” Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Adriana Jderu este autoarea volumului de povestiri „Spații mici” (Editura Humanitas), nominalizat la premiul „Ovidiu Verdeș” pentru debut al revistei „Observator cultural”. Oameni obișnuiți, în aparență, personajele Adrianei Jderu au însă ciudățenii de comportament, pasiuni stranii, ascund mici sau mari secrete sau duc după ele o rană veche, o vină apăsătoare. Scriitura e simplă, precisă și eficientă și asigură unitatea stilistică a volumului. Am a stat de vorbă cu autoarea despre cartea ei de debut, despre personaje și lucrul pe text, despre „spațiile mici” ale prozei sale. Adriana Jderu: „Cînd mă gîndesc la personaj ca la un om pe care îl întîlnesc și pe care vreau să-l cunosc, încep să-i pun întrebări, vreau să aflu mai multe. (...) Am nevoie de mult timp petrecut într-un fel de dialog cu personajul. Asta e o metodă pe care o aplic adesea, mai ales cînd mă blochez, îmi imaginez că stau la masă cu personajul meu și-l întreb cum ar reacționa sau ce părere are. Îl descos, ca și cum aș sta de vorbă cu un prieten.” De la ce pornești, ce declanșează scrierea unei povestiri și cum ajungi să conturezi trăsăturile bizare ale personajelor tale? Adriana Jderu: „Pornesc de la ideea că inspirația inițială poate veni de oriunde. Poate veni dintr-o știre pe care o văd la televizor, poate veni dintr-o poveste pe care o aud de la cineva, dintr-o replică pe care o aud pe stradă. Orice îmi trezește curiozitatea merită explorat.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

9 mai este Ziua Europei. Robert Schuman, unul dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene, ministru francez al afacerilor externe, propunea, în 9 mai 1950, o formă de organizare și cooperare prin care să se anuleze definitiv posibilitatea izbucnirii unui nou război între statele europene. Așa s-a născut Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, precursoarea Uniunii Europene.Ce sărbătorim azi la 9 mai, în contextul complicat al vremurilor actuale? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”. Robert Lupițu: „Sărbătorim faptul că încă mai avem pace, sărbătorim faptul că încă mai avem prosperitate şi bunăstare, sărbătorim faptul că noi, România, avem şansa istorică de a fi în interiorul acestui proiect de pace şi bunăstare, creat în urmă cu 74 de ani. Sărbătorim faptul că avem o perspectivă pentru o ţară dragă nouă, Republica Moldova, care azi, la Chişinău, a oferit o mostră de proeuropenism: peste 10 000 de oameni s-au adunat în Piaţa Marii Adunări Naţionale de la Chişinău, în prezenţa preşedintei Maia Sandu, a comisarului european pentru buget, pentru a sărbători Ziua Europei. Sînt motive de sărbătoare, dar să nu pierdem din vedere că este pentru al treilea an la rînd cînd marcăm Ziua Europei pe timp de conflict la graniţele Uniunii Europene, din cauza agresiunii militare ilegale pe care Federaţia Rusă a declanşat-o împotriva Ucrainei.” Ce a adus acest război în relația dintre diferitele ţări membre ale Uniunii Europene în domeniul apărării, cooperării și consolidării militare? Ne-a apropiat sau ne-a făcut să ne distanţăm unii de alţii? Robert Lupițu: „Cred că ne-a trezit. Nu-mi este clar cît de mult ne-a apropiat, pentru că discuţia legată de apărarea europeană este mult mai largă. Din perspectivă conceptuală, în mod tradiţional, statele din Europa Centrală şi de Est îşi văd această securitate sub umbrela Nord-Atlantică, sub umbrela NATO, sub umbrela americană. Chiar şi Germania este în continuare favorabilă acestui echilibru. Avem, pe de altă parte, susţinători ai unei apărări europene mai puternice, cum este Franţa. Acum avem o nouă abordare de la Paris, dar şi din alte părţi, cu privire la un pilon european în cadrul NATO. Din perspectivă practică, într-adevăr a fost mult timp ofertant şi important pentru statele membre NATO din interiorul UE să cumpere armament american. (...) În ultima vreme, în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, am asistat la un semnal de trezire foarte puternic. Toate discursurile în care apare cuvîntul război sînt semnale, e-adevărat, alarmiste, dar care afişează o intenţie din ce în ce mai clară pentru a trece la acţiuni practice: o reindustrializare militară puternică în Europa şi creşterea bugetelor militare.” Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Pentru prima oară în ultimii cinci ani, președintele chinez Xi Jinping face o vizită în Europa. Turneul a început în 5 mai, în Franța, unde președintele chinez s-a întîlnit cu omologul său francez, Emmanuel Macron, și cu șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Pe agenda discuțiilor s-au aflat teme precum schimburile comerciale și războiul din Ucraina. Marți seară Xi Jinping a ajuns în Serbia, la Belgrad, iar ultima oprire este în Ungaria. De ce președintele Chinei a ales aceste trei țări: Franța, Serbia și Ungaria? Care sînt semnificaţiile şi mizele vizitei sale? L-am întrebat pe Valentin Naumescu, profesor de relaţii internaţionale la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Ce e de negociat - şi cu ce rezultat - în chestiunea comerţului Europei cu China? Valentin Naumescu: „În opnia mea, vizita preşedintelui Xi Jinping nu va aduce nimic bun pentru Europa. China nu-şi va modifica în nici un fel politicile comerciale faţă de Europa. Relaţiile comerciale vor rămîne în continuare în defavoarea economiilor europene prin practici economice şi comerciale neloiale. Asta înseamnă că prin subvenţionarea în China a companiilor care fac exporturi avem pe piaţa europeană atît de multe produse chinezeşti mai ieftine, care fac dumping pentru producătorii europeni. Lucrurile acestea vor continua.” Care sînt semnificaţiile vizitei preşedintelui chinez în Europa? Valentin Naumescu: „Miza foarte mare a acestei vizite, din perspectiva Chinei, este încercarea de a bloca Uniunea Europeană să adopte măsuri mai ferme împotriva intereselor sale expansioniste. În ultimii ani China începuse deja să piardă din influenţa de pe teritoriul UE. A pierdut anumite contracte economice, tehnologiile chineze au început să fie boicotate în Occident şi sînt considerate lipsite de credibilitate. De aceea vine preşedintele Xi Jinping în Europa: pentru a se asigura că UE nu va avansa cu aceste politici de control, restrictive, cu aceste măsuri protecţioniste în faţa expansionismului economic chinezesc.” Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Există un specific al gastronomiei românești? Care sînt cele mai vechi cărți de bucate apărute în limba română? Dar cele mai noi? Invitatul nostru este Cosmin Dragomir, jurnalist culinar, fondatorul editurii GastroArt, autorul, între altele, al volumelor „Curatorul de zacuscă și alte povestiri culinare românești” și „Colecționarul de sarmale și alte povestiri gastronomice”, coinițiator al Legii Ziua Națională a Gastronomiei și Vinurilor din România. Cosmin Dragomir: „Am vrut să demonstrez că avem istorie gastronomică. Pentru că o majoritate covîrșitoare a românilor spun că totul este împrumutat, că noi n-am inventat nimic, ignorînd faptul că ideea de stat național este mult mai recentă decît schimbul de rețete. Ei bine, am descoperit o lume fabuloasă și o istorie fascinantă, mult mai îndepărtată și mai bogată decît tindem să credem că avem. Acum sînt într-o căutare a unei identități gastronomice românești, a unui brand gastronomic de țară.” Ce ai pune pe un drapel gastronomic românesc? Cosmin Dragomir: „Un bol de ciorbă. Cred că, de departe, ciorba este cu adevărat parte din identitatea noastră. Sînt trei argumente aici. E o mîncare cotidiană, de zi cu zi, pe care, tocmai pentru firescul ei, noi tindem s-o ignoră. Apoi, în special supa clară este o mîncare de întremare și o mîncare de duminică, de după slujbă, la masa cu întreaga familie, o mîncare ceremonială și rituală. Și, al treilea argument: numărul enorm de variațiuni la temă, de rețete pe care le avem.” Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Ce înseamnă o viață bună? Cum putem deprinde știința fericirii, dacă există așa ceva? Cum ne poate ajuta filozofia să avem o viață mai bună? Invitatul nostru este Cristian Iftode, conf. univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București, autorul a două cărți dintr-o proiectată trilogie a „vieții bune”: „Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” și „Viața bună. O introducere în etică”, apărute la editura Trei. Cristian Iftode: „Nici prea mulți bani, nici faima cu orice preț, nici goana după onoruri nu sînt secretul unei vieți fericite, lucruri pe care anticii le știau și pe care știința contemporană a fericirii ni le reamintește. Totul trebuie dozat, echilibrat și, dincolo de bunuri materiale sau de vanitate, calitatea relațiilor pe care le întreținem și le menținem pînă la finalul vieții este esențială.” Ne pot ajuta cărțile să fim fericiți sau, dimpotrivă, conviețuirea cu cărțile ne stîrnește perplexități, anxietăți, neliniști care ne împiedică să fim fericiți? Cristian Iftode: „Exercițiul spiritual al lecturii are această natură de pharmakon, de leac și otravă. Sigur că depinde de ce citim, dar poate mai important e felul în care o facem. Și, într-adevăr, există raportări diferite la lectură. Primim de la cărți ceea ce sîntem deschiși să primim, cu felul nostru de a vedea, de a gîndi, cu timpul pe care sîntem dispuși să-l investim acolo. Putem să primim simplu divertisment sau putem să avem acces la lecturi transformatoare, care să pregătească și să susțină atît experiențele noastre fundamentale de viață, cît și tălmăcirea lor. Pentru că aceste două planuri sînt de fapt permanent întrepătrunse, cel puțin într-o concepție a identității personale suficient de complexă încît să dea seama și de această latură narativă, a poveștii de viață pe care ne-o spunem nouă și celorlalți și pe care o țesem împreună cu persoanele importante din viețile noastre.” Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Mihai Duțescu a publicat recent volumul de poezie „Ca într-o povestire de Carver”, apărut la OMG Publishing. O carte care poate fi citită, într-adevăr, și ca o povestire, fiindcă are un narator și cîteva personaje – soții și cele două fiice, cărora li se alătură spre final „cel mic”. Un alt personaj important al acestor poeme este casa de la țară, unde tînăra familie își petrece cîteva weekenduri pe an, departe de București. O poveste de familie, așadar, spusă din perspectiva tatălui. O poveste în care se vor regăsi probabil mulți dintre cei din clasa de mijloc și care sînt acum în jurul vîrstei de 40 de ani. În micro-scenele de familie, de viață simplă, aproape banale, se strecoară uneori temeri, tensiuni, vise neliniștitoare. Adela Greceanu a stat de vorbă cu Mihai Duțescu despre volumul „Ca într-o povestire de Carver”. Mihai Duțescu: „N-aș vrea ca aceia care citesc poeziile mele să-și închipuie că sînt ca la psiholog și-mi pun viața pe tavă întru totul. Poeziile mele sînt stilizate, sînt o formă de artă autonomă, inspirată din ce văd în jurul meu. Unele lucruri nu mi s-au întîmplat neapărat mie, sînt ficțiuni potrivite în mecanismul acestor relatări la limita cotidianului, care, însă, au uneori o nevroză ascunsă sau anumite tensiuni latente, abia ținute în frîu.” Ce ți-ai propus cu aceste scene de viață de familie, scurtcircuitate din cînd în cînd de angoase, tensiuni, spaime? Mihai Duțescu: „E, poate, un fel de radiografie socială a unui tip de familie foarte reprezentativ pentru anii ăștia și pentru societatea în care trăim: o familie cu copii, cu casă de vacanță, cu mașină și cu joburi apăsătoare care te fac să fii praf.” Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

De cîțiva ani, trăim o perioadă marcată de crize care ne-au afectat și ne afectează în feluri diferite, pe mulți dintre noi. De la pandemie și complicațiile pe care le-a adus în viețile noastre pînă la războiul din Ucraina și amenințările care vin constant dinspre Federația Rusă, la care se adaugă războiul dintre Israel și Hamas și tensiunile pe care le-a generat în lumea occidentală – toate au provocat spaime, îngrijorări, anxietate, traume. Despre efectele crizelor pe care le parcurgem de cîțiva ani și despre cum să ne menținem echilibrul într-o lume profund tulburată, despre traume colective și personale și despre sănătate mintală și reziliență în vremuri complicate vorbim cu Zenobia Niculiță, psiholog și psihoterapeut. Zenobia Niculiță: „Trauma este vizibilă prin efectele ei. Putem să trăim evenimente cu potențial traumatic cu toții, dar nu neapărat toți vom și suferi efectele în aceeași măsură. Nu toți vom dezvolta efecte negative, nu toți vom rămîne afectați, nu toți vom dezvolta sindromul de stres posttraumatic. (...) Este foarte important să știm ce ni se întîmplă și să denumim corect ce trăim, pentru că, dintr-o dată, ceea ce denumim corect devine o realitate conținută, pe care putem să o stăpînim mai bine.” E adevărat că ceea ce nu ne omoară ne întărește? Zenobia Niculiță: „Nu neapărat. Ce facem cu ceea ce nu ne omoară ne întărește. Există multe studii cu privire la reziliență, din diferite unghiuri. La nivel individual, reziliența se bazează foarte mult pe resursele pe care reușim să le adunăm la nivel fizic. Persoanele reziliente dorm bine, mănîncă sănătos, fac mișcare, își prezervă forțele fizice. În plus, există o legătură directă între echilibrul hormonal într-un corp sănătos și ceea ce simțim și gîndim. Și există studii cu privire la faptul că acele convingeri disfuncționale de viață corelează negativ cu reziliența. Adică avem mai puțină reziliență dacă noi credem despre noi că nu merităm să fim susținuți, că sîntem de neiubit, că sîntem defecți, că ceva e în neregulă cu noi sau că sîntem neajutorați.” Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

De 1 mai, Ziua Muncii, vorbim despre cum se schimbă raporturile noastre cu munca în epoca Inteligenței Artificiale. Ce cîștigăm și ce pierdem odată ce a intrat acest instrument în viețile noastre? Cît de îndreptățiți sîntem să ne temem că roboții vor ajunge să ne înlocuiască în zone pe care le credeam definitorii strict pentru ființa umană: rațiunea, capacitatea de a decide, creativitatea? L-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, doctor în filozofia științei. Mihail-Valentin Cernea: „Nu știu dacă are sens să considerăm Inteligența Artificială creativă, în sensul în care sînt ființele umane creative. Și o ființă umană creativă tinde să consume foarte multe opere din domeniul în care vrea să creeze, tocmai pentru a-și îmbunătăți cunoașterea și cultura asupra domeniului respectiv, dar e foarte important să remarcăm că o ființă umană înțelege ce face, pe cînd Inteligența Artificială momentan nu cred că avem destule argumente să spunem că înțelege ce face cît să poată fi și creativă. Nu este o persoană, este un program. Ce face ChatGPT este să se prindă, avînd în vedere contextul semantic, ce cuvînt ar fi mai potrivit în fraza pe care o construiește, ținînd cont de felul în care apar cuvintele în textele pe care a fost antrenat.” Depindem tot mai mult de roboți și de Inteligența Artificială. Ne putem imagina o grevă a roboților? Ce fel de revendicări ar putea avea? Mihail-Valentin Cernea: „Dacă am avea roboți și algoritmi de Inteligență Artificială în grevă, ar fi o problemă mai mare decît ne imaginăm, avînd în vedere cît de mult din existența noastră de azi e mediată: de la Waze și Google Maps, care ne ajută să navigăm prin oraș, pînă la stopurile inteligente care poate vor veni în București la un moment dat, mașini de spălat etc. Dacă toate acestea ar intra în grevă, ar trebui să învățăm brusc tot felul de abilități pe care le-am uitat de mult. Cu privire la revendicările pe care ar putea să le aibă mașinile, dacă vorbim despre Inteligența Artificială, sînt convins că oricărui procesor îi place să stea la rece, așa că ar putea să se plîngă de condițiile din fermele de servere, dacă e prea multă căldură acolo.” Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Ar trebui interzis TikTok în SUA? Dar în Uniunea Europeană? Senatul american a votat o lege care obligă compania chineză care deține aplicația să o vîndă în decurs de 9 luni. În caz contrar, aplicația va fi interzisă. La nivelul Uniunii Europene s-a deschis o anchetă împotriva platformei TikTok, din motive care au legătură cu protecția sănătății mintale a minorilor. Va avea puterea într-adevăr legea din SUA să impună companiei vînzarea platformei TikTok? Cum va afecta această lege relațiile dintre China și Statele Unite ale Americii? E o soluție interzicerea? L-am întrebat pe Iulian Comănescu, analist media. Iulian Comănescu: „Există o rivalitate de două tipuri între SUA şi China: una de tip comercial şi alta de tip geopolitic. Şi din ambele puncte de vedere TikTok este un duşman mai mare decît Facebook sau alte lucruri apărute în Silicon Valley.” Cum se explică atracţia copiilor, a tinerilor pentru acest tip de platformă? Iulian Comănescu: „Ştim, cultura scrisă este mai degrabă o sofisticare, o rafinare în istoria omenirii. Homer făcea nişte tiktok-uri, doar că ceva mai lungi. Lucrurile au început să se aşeze în formele pe care le studiem şi le citim azi cam de pe la Aristotel încoace, în cultura noastră. Deci, pe undeva, povestea asta cu TikTok, cu video de YouTube e în firea lucrurilor.” Apasă pe PLAY pentru a asculta inerviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

„Europa noastră de azi este muritoare. Ea poate muri și acest lucru depinde doar de noi, de alegerile noastre, alegeri pe care trebuie să le facem acum” avertizează președintele Franței, Emmanuel Macron. Liderul francez a susținut un discurs despre Europa, la Universitatea Sorbona din Paris. El a pledat pentru o apărare europeană mai puternică și credibilă, care ar trebui să depășească protecția oferită deja de NATO. Preocuparea președintelui francez pentru o apărare colectivă europeană datează dinainte ca Rusia să invadeze Ucraina pe scară largă. Cum sună acum ideea lui ca Europa să aibă o formă de apărare în plus față de umbrela de securitate garantată de NATO? Președintele Franței a vorbit despre suveranitate europeană în domeniul apărării și economiei, susținînd ideea că Europa nu trebuie să fie „vasala” Statelor Unite ale Americii. Ce ar trebui să înțelegem prin acest concept de suveranitate în domeniul apărării și economiei? L-am întrebat pe analistul de politică internațională Marius Ghincea. Marius Ghincea: „Emmanuel Macron, încă de cînd a devenit preşedintele Franţei, a dezvoltat o viziune, o mare strategie cu privire la viitorul Europei, într-un context geopolitic destul de complicat. Însă, încă înainte de lansarea competiţiei strategice dintre SUA şi China, Emmanuel Macron deja avertiza cu privire la evoluţiile geopolitce mondiale. Acest discurs al său semnalizează faptul că Franţa nu a reuşit încă să-şi impună viziunea pe care o doreşte la nivel european dar că, în ultimii ani a avut succese remarcabile în a-şi promova anumite concepte, cum ar fi cel de autonomie strategică, adoptat de UE în cîteva domenii, precum domeniul comerţului internaţional sau domeniul politicii industriale.” Emmanuel Macron a susținut în discursul de la Sorbona ideea unei „Europe puternice” care „își asigură securitatea” și își recîștigă „autonomia strategică”. Care este, în perspectiva alegerilor europarlamentare din iunie, miza apelului său și a avertismentului că „Europa poate muri”? Cui i se adresează – publicului francez sau publicului european? Marius Ghincea: „Se adresează în principal publicului francez, dar cu reverberaţii la nivel european. Din punctul meu de vedere, este o tentativă de mobilizare a electoratului pro-european, centrist, moderat, care este nemulţumit de starea economică sau starea socială a societăţilor europene şi care ar fi tentat, poate, fie să susţină extrema dreaptă, fie să nu se prezinte la vot. E o încercare de a mobiliza acest electorat nemulţumit şi de a-l aduce la vot, de a-l face să înţeleagă că alternativa este mult mai proastă decît ce există deja.” Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Ramona Boldizsar a publicat recent volumul de poezie „Spune-mi unde să apăs mai tare”, apărut la Editura Cartex. O carte care explorează maternitatea dar și propria identitate. O carte despre ce înseamnă să fii mamă dar și despre ce înseamnă să fii conștientă că ești descendenta unui lung șir de femei. Am vorbit cu poeta Ramona Boldizsar despre acest volum dar și despre preocupările sale legate de poezie și despre podcastul pe care îl găzduiește, „Perfect contemporan”. Ramona Boldizsar: „Mă preocupă foarte mult identitatea și cred că a venit natural, gîndindu-mă la poziția mea de mamă și de fiică, să întorc privirea și spre femeile care au existat înaintea mea și să încerc să le dau, poate, puțină viață – deși asta e foarte arogant spus, pentru că, pînă la urmă, doar pentru că nu există consemnată în scris, nu înseamnă că nu au avut o viață puternică. Deci, deși e despre ele, cartea e, într-un fel, mai mult despre mine.” În carte e și o perspectivă critică asupra presiunilor care vin dinspre ceilalți cînd devii mamă. Uneori e iritant să auzi toate întrebările și sfaturile nesolicitate care vin peste tine cînd ai un copil. Ce efect a avut pentru tine să le pui în poezie? Ramona Boldizsar: „Vorbind cu multe mame, mi-am dat seama că avem experiențe universale dar, adesea, ele se sedimentează individual, diferit. Iar adevărul pentru o mamă poate să fie opusul pentru cealaltă. Nu am vrut să fie o carte agresivă. Pentru mine e important ca poezia mea să meargă spre oameni și nu să creeze un zid impenetrabil. De asta nici nu cred că am vrut să critic ci, mai degrabă, să arăt că există această experiență care poate fi pusă în poezie.” Apasă PLAY pentru a asculta tot interviul! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Parlamentul European a votat o directivă care va impune statelor membre ale Uniunii Europene să adopte un set minim de norme privind combaterea violenței de gen și protejarea victimelor violenței domestice. Aceste norme interzic, între altele, mutilarea genitală a femeilor, căsătoria forţată, exhibiționismul cibernetic și divulgarea în mediul online a informațiilor private. De ce era nevoie de o asemenea directivă? Ce prevede legislația din România cu privire la violența de gen și violența domestică? Cum va proceda ţara noastră pentru a pune în aplicare directiva? Am întrebat-o pe Ionela Băluță, sociolog, profesoară la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, directoarea Centrului pentru Politicile Egalităţii de Şanse. Ionela Băluță: „În România avem o lege specifică adoptată, tot sub presiunea Uniunii Europene, în 2003, legea 217, care de atunci se numeşte Legea violenţei domestice. Nu a fost schimbată, deşi România a ratificat Convenţia de la Istabul, în 2016, şi o parte dintre prevederile acestei convenţii, la fel ca şi actuala directivă, în primele articole pun foarte clar ceea ce în politicile publice se numeşte political frame, cadrajul politic. Şi acest cadraj politic face referire clar la drepturile femeilor, la egalitatea de gen şi la inegalităţi şi stereotipuri care în mod istoric şi structural există în societăţi şi contribuie la perpetuarea violenţei împotriva femeilor. Ei, în legea noastră nu se face în continuare acest lucru. Dacă în directiva europeană se pune accentul exact pe violenţa împotriva femeilor şi drepturile femeilor, în legea noastră se vorbeşte despre ocrotirea şi sprijinirea familiei, dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii familiale. Practic frame-ul în legislaţia românească rămîne numai grija pentru familie, nu se pomenesc deloc drepturile femeilor. Şi asta împiedică atît prevenirea reproducerii faptelor de violenţă cît şi tratarea corespunzătoare a cazurilor de violenţă împotriva femeilor.” Cum ar putea fi pregătită societatea pentru un discurs pro-egalitate de gen? Ionela Băluță: „Sincer, eu cred că societatea nu este aşa de înverşunată împotriva acestor idei, pentru că, dacă ne uităm la cercetarea făcută de Centrul FILIA, pe un eşantion reprezentativ naţional, despre nevoile şi interesele femeilor, vedem că 70% dintre femei consideră important să fie păstrat accesul la avort şi la educaţia sexuală. Am mai avut anchete care, la fel, arată că, la nivel naţional, cînd sînt întrebaţi într-un context care nu e influenţat, oamenii vor educaţie sexuală. Pentru că educaţia sexuală înseamnă să-i înveţi pe copii cum să se protejeze şi, cînd vor să aibă relaţii sexuale, să aibă relaţii sănătoase, cu consimţămînt. Problema mi se pare că este creşterea manipulărilor din partea unor actori nedemocratici, fie că sînt politici, fie că sînt religioşi, cu diverse influenţe, care, prin intermediul reţelelor de socializare şi al altor canale de comunicare, difuzează informaţii false şi sperie populaţia, spunînd că educaţia sexuală înseamnă să-i înveţi pe copii să facă sex. Nu există aşa ceva, nicăieri nu se face asta.” Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

În ultimele săptămîni conflictul dintre Israel și Iran a stîrnit noi valuri de îngrijorare la nivel internaţional. Încercăm azi să înțelegem sursele acestor tensiuni și istoria conflictului dintre cele două țări. Iranul a atacat pentru prima oară teritoriul israelian, în 13 aprilie, cu 300 de drone și rachete. Datorită ajutorului din exterior dar și sistemului de apărare antiaeriană al Israelului, pagubele au fost puține. În 19 aprilie, Israelul a atacat Iranul, după cum ne-a informat presa americană. Teheranul a anunţat că au avut loc explozii în oraşul Isfahan dar că instalaţiile nucleare iraniene sunt în siguranţă. Și nu a ripostat. Să înțelegem că deocamdată nu vor mai fi alte atacuri între cele două țări? Ce a vrut să comunice Iranul atacînd Israelul, o lovitură anunțată, de altfel, de Teheran? Care sînt rădăcinile conflictului dintre Israel și Republica Islamică Iran, de unde au început tensiunile? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI). Ioana Constantin-Bercean: „Conducerea Iranului ştie că un război fizic împotriva Israelului ar însemna sfîrşitul regimului de la Teheran, aşa cum îl cunoaştem astăzi. Dar, după retragerea SUA din Afganistan, după atacul din 7 octombrie 2023 al formaţiunii teroriste Hamas asupra Israelului, după ce toată lumea occidentală a început să se uite fie spre alegeri, fie spre războiul din Ucraina, s-a creat un context care i-a făcut pe cei de la Teheran să creadă că Occidentul este slab, că administraţia americană nu mai este foarte prezentă în regiune, nu-şi doreşte sau nu poate fi prezentă – asta este, cel puţin, interpretarea lor. Şi guvernul iranian sau militarii din Gărzile Revoluţionare au hotărît că e momentul să ducă la îndeplinire un atac direct asupra Israelului, pentru a arăta Occidentului că nu-i este teamă. Şi să nu uităm că Iranul controlează cel puţin patru state, Liban, Siria, Irak şi Yemen, şi astfel a dorit să arate şi statelor aliate, grupărilor fidele din regiune, că nu îi este teamă să întreprindă un atac direct asupra Israelului.” Care sînt perspectivele pentru relaţia tensionată dintre Israel şi Iran? Ioana Constantin-Bercean: „Aş face, pentru prima oară, un pronostic. Am avut o perioadă de treizeci, patruzeci de ani de conflicte arabo-israeliene, perioadă în care, la începutul statului israelian, chiar Ben Gurion s-a dus spre partea iraniană, spre Turcia, Egipt şi Etiopia pentru a face o alianţă a periferiei împotriva lumii arabe. După aproape patruzeci de ani, aceste conflicte arabo-israeliene şi-au încheiat ciclul prin acel tratat de pace semnat între Israel şi Egipt, Egiptul recunoscînd statul israelian. Apoi am intrat în logica aceasta a conflictului din umbră dintre Iran şi Israel. Iată că sîntem la patruzecişicinci de ani de cînd acest conflict mocnit, în umbră, prin grupări proxy, se întîmplă. Iar odată cu aceste atacuri directe, au înţeles şi SUA, a înţeles şi Occidentul, au înţeles şi statele regionale că izbucnirea unui război real între Iran şi Israel este un pericol pentru întreaga regiune. (...) Şi, prin intermediul unor terţi, prin ceea ce se numeşte back channel diplomacy sau diplomaţia din spatele cortinei, s-ar putea să intrăm într-o nouă logică în care Iranul şi Israelul să înceapă un proces nu aş spune neapărat de pace, fiindcă e prea mult, dar un proces de reconciliere. Sigur, nu se va întîmpla de azi pe mîine, nici de la un an la altul, va fi un proces care va dura trei, patru, cinci, zece ani.” Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Camera Reprezentanților din Statele Unite ale Americii a votat la sfîrșitul săptămînii trecute mult așteptatul pachet de ajutor pentru Ucraina, Israel și regiunea Indo-Pacific. Ce etape urmează și cît va dura pînă ca pachetul să ajungă efectiv în Ucraina? În ce constă acest ajutor? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Camil Pârvu: „Ucrainenii nu mai aveau în ultima vreme rachete pe care să le utilizeze în efortul de apărare antiaeriană a oraşelor dar şi a liniei frontului. Pentru o suprafaţă atît de mare cum e cea a Ucranei, apărarea antiaeriană este foarte dificilă. Orice stat ar avea foarte mari probleme în a face faţă asaltului unei armate cum e cea a Rusiei.” Pachetul de ajutor militar care va veni din SUA va reuşi să facă diferenţa măcar parţial, măcar pentru o vreme? Camil Pârvu: „E vorba despre evitarea unei catastrofe. Privirea experţilor militari americani şi europeni asupra liniei frontului era extaordinar de critică şi de sceptică în legătură cu capacitatea armatei ucrainene de a rezista suficient timp.” Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

În această seară are loc Gala Premiilor Radio România Cultural (ediția a XXIII-a), la care sînt nominalizate și premiate cîteva dintre cele mai semnificative reușite ale anului 2023 în toate domeniile culturii. De asemenea, se vor acorda un premiu de excelență și două premii speciale. Evenimentul are loc de la ora 19.00, la Teatrul Odeon și se transmite în direct, onair și online la Radio România Cultural. Vorbim despre semnificația acestor premii, despre culisele galei și surprizele pregătite pentru această ediție cu Radu Croitoru, managerul postului Radio România Cultural. Radu Croitoru: „Gala premiilor Radio România Cultural e un fel de RMN al vieții noastre culturale contemporane. Există evenimente care și-au ratat viitorul dintr-o greșeală sau mai multe, există chiar evenimente de tradiție care la un moment dat au dat-o-n bară și imediat au dispărut. Noi am avut grijă ca nominalizările noastre să fie corecte, în fiecare an incontestabile. Cred că aceasta e baza construcției noastre: premiile foarte credibile și așteptate și continuitatea.” Sînt cîte trei nominalizări la fiecare categorie. Multe domenii sînt foarte competitive. Radu Croitoru: „E palpitant pentru noi că avem de unde alege și că e foarte greu de ales. Ar fi fost aiurea să fie ușor. Asta înseamnă că se publică, se joacă, există evenimente de arte vizuale, că știința a făcut pași înainte și că nouă ne e din ce în ce mai greu să cernem. Anul acesta cred că a fost unul în care am cernut foarte greu, mai ales la jurizarea finală.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Acum cîteva zile, cei de la editura Impedimenta din Madrid anunțau că toamna lor literară va începe cu publicarea masivului roman al lui Mircea Cărtărescu, „Theodoros”. Invitata acestei ediții este Marian Ochoa de Eribe, traducătoarea în limba spaniolă nu doar a romanului „Theodoros”, ci a aproape întregii opere ficționale a lui Mircea Cărtărescu, de la volumul de povestiri „Nostalgia” la varianta în proză a poemului „Levantul”, de la trilogia „Orbitor” la romanele „Travesti” și „Solenoid”. De asemenea, Marian Ochoa de Eribe a tradus și din opera altor autori români contemporani: Gabriela Adameșteanu, Tatiana Țîbuleac, Valentina Șcerbani. Vorbim despre aceste traduceri și despre entuziasmul cu care au fost receptate în spațiul de limbă spaniolă, care cuprinde nu doar Spania, ci și un vast teritoriu din America de Sud. Marian Ochoa de Eribe: „Cînd am tradus Theodoros, a fost o mare bucurie. A fost ca-ntr-un fel de parc de atracții, pentru copii. Mă plimbam pe acolo ca și cum aș fi vorbit cu Cervantes, care n-a scris doar Don Quijote de la Mancha, ci și nuvele bizantine, care se petrec într-o atmosferă foarte asemănătoare cu cea reprodusă în Theodoros, cu pirați, cu sechestre, cu insule, cu lupte. Am avut ocazia să trăiesc în lumea lui Cervantes și în lumea lui Cărtărescu în același timp. (...) A fost un fel de joacă mirifică: am intrat în lumea lui Theodoros și m-am plimbat pe-acolo de mînă cu Cervantes. Dar nu pot să neg că a fost o muncă titanică.” „Theodoros” a apărut la finalul lui 2022 și, după un an și cîteva luni, e gata deja traducerea în spaniolă. Ce presupune munca la un astfel de roman masiv și sofisticat?Marian Ochoa de Eribe: „Un traducător are nevoie de disciplină, capacitate de muncă și capacitate de sacrificiu, într-un fel. Eu, de exemplu, sacrific foarte mult timp liber ca să citesc și să recitesc fiecare manuscris de mai multe ori. Cred că Solenoid l-am citit de opt ori și cred că tot cam așa am făcut cu Theodoros. Citesc cartea pînă nu mai vreau să mut nici o virgulă.” Traducătoarea vorbește și despre pasiunea ei pentru literatura română și cărțile pe care le traduce, cărți foarte iubite de publicul de limbă spaniolă. Marian Ochoa de Eribe: „Succesul traducerilor mele este succesul literaturii române. Pentru mine este un motiv de bucurie imensă să fac ceva pentru această țară la care țin atît de mult.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Cît de pregătită e presa din România să-și îndeplinească mandatul public într-unul dintre cei mai importanți ani pentru democrația românească? Acesta e întrebarea de la care a pornit studiul „Starea mass-media din România în pragul anului super-electoral 2024”. Ce înseamnă ca presa unei țări să fie pregătită pentru un an electoral cu patru tipuri de alegeri? Cum arată confruntarea între presa tradițională și rețele de socializare? Am întrebat-o pe autoarea raportului, Cristina Lupu, directoarea executivă a Centrului pentru Jurnalism Independent. Cristina Lupu: „Cînd ne plîngem că nu mai avem presă, într-un fel e şi vina noastră, că nu mai plătim pentru conţinut. Şi vine această replică: nu mai plătesc pentru conţinut pentru că există gratis în alte părţi. De fapt nu e gratis, este plătit de altcineva. Şi de unde vin banii? Din publicitate. Că este publicitate politică sau că este publicitate din bani publici sau din zona de corporate, de la companii, cineva plăteşte. Şi într-o lume ideală, ar trebui să nu existe o condiţionare a publicităţii de tipul: să nu scriu despre X sau să nu acopăr un anumit subiect, că se supără cei care-mi dau banii. Dar, într-o piaţă atît de vulnerabilă, vedem astfel de presiuni. Aşa că dacă noi, publicul, nu plătim pentru conţinut, de cele mai multe ori ceea ce ne interesează pe noi nu se vede.” Cum arată confruntarea între presa tradițională și rețele de socializare? Cristina Lupu: „Jurnaliştii spun că, într-un fel, ei încearcă să ajungă la public prin nişte instrumente care sînt împotriva jurnalismului. Pentru că reţelele sociale sînt construite să vîndă emoţie. Iar jurnalismul nu vinde emoţie, în mod normal. Jurnalismul vinde informaţie, jurnalismul vinde context, jurnalismul vinde date. Şi cu cît sînt mai seci sau cu cît sînt unele materiale mai serioase, mai ample, mai complicate, cu atît scade apetenţa oamenilor să le consume, chiar dacă ele sînt foarte bine documentate.” Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural