Timpul prezent

Un jurnalist și o fotografă caută subiectul pentru reportajul care va descrie România la Centenar, în 2018. De aici pornește Augustin Cupșa în cel mai recent roman al său, „3300 de perechi de palme” (Editura TREI). Totodată, căutările protagoniștilor se concentrează pe planul personal și, în paralel cu sondările lor profesionale și personale, se derulează povestea unui locotenent român care s-a întors de la Stalingrad pe jos, în Al Doilea Război Mondial. Iar titlul cărții, „3300 de perechi de palme”, face referire la ultimul congres al Partidului Comunist Român, din noiembrie 1989, cînd Ceaușescu a fost aplaudat de 3300 de perechi de palme, la realegerea sa ca șef al partidului. Am vorbit cu Augustin Cupșa despre roman, despre personajele lui și perspectiva narativă. „3300 de perechi de palme” este nominalizat la premiul Radio România Cultural pentru proză. Augustin Cupșa: „Ei au două perspective complet diferite. El e un bărbat în jurul vîrstei de 40 de ani, ajuns într-o criză profundă, profesională, existențială, identitară. Un tip marcat de cifre și de statistici și de încăpățînarea jurnalistică de a găsi un adevăr măsurabil sau de a caracteriza România prin date istorice, cifre, fapte. Pe cînd ea vine cu o perspectivă a iubirii sau pur și simplu a naturaleții și a apropierii sentimentale față de lucruri. Iar cei doi se află în antiteză, în opoziție tot timpul.” Cartea e plină de descrieri amănunțite, de detalii infinitezimale, ca și cum ochiul narativ vrea să absoarbă tot ce se poate absorbi, descrieri de natură, de peisaj urban, de interioare... Care e miza acestor scene prezentate în amănunt? Augustin Cupșa: „Înfățișarea realității. E ca un film făcut cu un buget restrîns, cel mai ieftin film cu putință, cel care se scrie pe hîrtie. (...) Mi se pare important să simți și să transpui experiența trecerii corpului prin lume ca singură istorie adevărată, ca istorie reală și politică. Experimentarea stărilor în realitate, de la cele banale, să zicem, de cald, frig..., e pînă la urmă o abordare fenomenologică și ăsta este adevărul cu care te alegi în viață: experiența corpului care, bineînțeles, la un moment dat devine idee, devine gînd, devine emoție. Baza întregii noastre gîndiri e corpul.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Costică Brădățan este profesor de studii umaniste la Texas Tech University, Statele Unite ale Americii, și profesor onorific de filosofie la University of Queensland, Australia. A publicat eseuri în The New York Times, Washington Post, Times Literary Supplement, TIME Magazine. Recent, a lansat la Bucureşti o nouă ediţie a cărţii sale „A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor”, apărută la Editura Spandugino, în traducerea lui Vlad Russo. Am vorbit cu Costică Brădățan despre cartea sa precum şi despre rolul filosofiei în lumea de azi. A muri pentru o idee – o temă grea, o idee copleșitoare, întrupată de-a lungul istoriei de cîteva figuri emblematice, despre care vorbiți în cartea dumneavoastră. De la Socrate și Hypatia, la Giordano Bruno și, mai aproape de zilele noastre, Jan Patočka. Oameni care au plătit cu viața pentru ideile lor. Și astfel, spuneți dumneavoastră, „sfîrșesc prin a fi proiectați în mit.” Moartea lor, percepută ca jertfă, devine mai importantă decît opera lor sau în orice caz, o încununare a operei. De ce ne impresionează aceste destine? Costică Brădățan: „Din mai multe puncte de vedere. Dar gîndiți-vă, în primul rînd că ați spus moartea lor ne impresionează mai mult decît opera. În anumite cazuri, moartea lor e chiar opera lor, pentru că de la Socrate nu avem nici un fel de altă operă. Moartea lui e chiar capodopera. E un caz foarte interesant, cazul unui filozof care a întemeiat filozofia, un gînditor de primă mînă, a întemeiat un domeniu al cunoașterii care se definește prin scris, prin producția de texte. Ei bine, omul ăsta, întemeindu-l, n-a lăsat nici un cuvînt scris. Și atunci ce a contat, dacă n-a contat scrisul? A contat chiar moartea. E foarte interesantă substituția asta, unde un act rarisim, un act extrem de important, foarte straniu, rațional vorbind, întemeiază un domeniu de o cu totul altă natură.” „A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor” a apărut pentru prima dată în 2015, acum mai bine de 10 ani.E diferit modul în care e citită, înțeleasă această carte acum față de atunci, în România față de Satele Unite? O citim altfel? Costică Brădățan: „Da, drept dovadă că se reeditează. Cărțile de filozofie, în general, nu se reeditează, pentru că nu există o nevoie. Nu există o piață. Fiecare carte are momentul ei, are vîrsta ei și după ce se publică și se scoate în vînzare, se duce la bibliotecă și cine vrea să o mai citească, o găsește în bibliotecă. Dar au fost cazuri și nu e vorba doar de ediția românească – în Italia a reapărut, la fel. Mi s-a părut că e ceva în aer. E ceva acum care impune sau invită la o relectură. Și, personal, mă bucur, evident, pentru că îi dă cărții o nouă șansă, o nouă viață. Și, pe de altă parte, mi se pare că ceva realmente s-a întîmplat între timp. E vorba de 12 ani sau mai mult, considerînd și cît mi-a luat să o scriu. Lumea s-a schimbat. Trăim acum într-o lume unde angajamentul insului, al intelectualului, al scriitorului e de altă natură. Problema era atunci că trăiam într-o democrație liberală. Democrația liberală era, părea lucrul cel mai solid de pe lume. Or, într-o democrație liberală nu se poate muri pentru o idee, că nimeni nu-ți face nimic. Poți să spui orice, nu ți se poate întîmpla așa ceva. Se moare pentru o idee în condiții de criză, cînd democrația liberală intră în criză, e asaltată, sau în dictatură, semidictatură, în sisteme tiranice. Ceea ce spune, din păcate, n-aș fi vrut să fim în situația asta, că ceva se întîmplă în lume care face tema apetisantă, interesantă. Iarăși, mă bucur dacă cartea se citește, în același timp mă tulbură că trebuie să citim o astfel de carte.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

În ultimele săptămîni, Ciprian Ciucu a lansat două inițiative importante care reconfigurează politica culturală a Bucureștiului. Pe de-o parte, e vorba de comasarea mai multor centre culturale municipale într-o singură structură, cu argumentul eficienței economice și al unui impact mai mare. Pe de altă parte, este vorba de deblocarea concursurilor pentru management la teatrele municipale, după ani și ani de interimate. Am vorbit cu primarul Bucureştiului, Ciprian Ciucu, despre aceste iniţiative. ARCUB, CREART, Centrul Lumina, ExpoArte, PROEDUS, Centrul pentru Tineret și Școala de Arte vor fi comasate într-o singură instituție numită Arte și Evenimente Urbane București.De ce e nevoie acum de o reformă a centrelor culturale? E o alegere de politică publică sau e o decizie luată sub presiunea constrîngilor bugetare? Ciprian Ciucu: „Nu aș zice atît că e luată sub presiunea constrîngerilor bugetare. E vorba, mai degrabă, de constrîngeri legale. Există o lege care ne obligă să desființăm instituțiile sub 50 de angajați. Și vorbim despre instituții fragmentate, mărunțite, care aveau trei angajați, cinci angajați, zece angajați... Deci aceste centre nu puteau să nu fie aduse în altă instituție pentru că există o obligație legală să facem asta. Pe de altă parte, vorbim despre instituții care nu au impact. De unele dintre ele de abia acum s-a auzit, pentru că le-am făcut eu, cumva, cunoscute. Cine știa, de exemplu, de Centrul de Tineret al Municipiului București? Sau de altele. (...) Oamenii nu înțeleg de ce am făcut acest lucru pe repede înainte. Și aici pot să recunosc acest lucru. Foarte simplu. Am avut suficiente date ca să iau această decizie și am găsit o fereastră de oportunitate. Pentru că, trebuie să vă mărturisesc că și consilierii generali erau foarte frustrați de faptul că aceste instituții nu le răspundeau diferitelor cereri de transparență. Şi am zis ok, e timpul să punem o ordine în această zonă. Și, găsind această fereastră de oportunitate, am luat această decizie. Dar atenție, cei care au reacționat vizibil sînt cei care își vor pierde privilegiile. Și s-au folosit, din păcate, și de oameni de bună credință, actori, artiști de bună credință, cărora le-au spus că se vor desființa proiectele lor. Nu, din contră. Tot ce este bun va merge mai departe. Tot ceea ce nu este bun nu va merge mai departe.” Veți avea consultări cu sectorul cultural independent, cu oamenii care fac cultura vie, contemporană, de astăzi, din București? Ciprian Ciucu: Sînt esențiale. Tocmai că am făcut pe repede înainte acest proces și am un deficit de consultare, ca să-i spun așa, pentru ca această instituție să reușească, ea trebuie să fie credibilă, să fie la vedere. Conștientizînd faptul că am luat această decizie rapid – bine, am și un mandat foarte scurt și dacă vroiam să am ceva efecte, aveam nevoie de o decizie rapidă, că dacă intram în consultări fără final, de șase luni de zile, îmi trecea mandatul pînă se înfiinţa și instituția și îmi era aplicată viziunea – deci, conștient fiind de deficitul de consultare din această etapă, vom compensa în ceea ce înseamnă strategia, în special, politicile acestei instituții, în viitor. (...) O instituție care este mult mai vizibilă, care creează așteptări mult mai mari, poate inclusiv să catalizeze și să aducă oameni din zona culturală mult mai mulți în jurul ei, ca să spun așa. Finanțările pentru zona culturală vor crește, nu vor scădea. Diversitatea proiectelor va crește, nu va scădea.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

8 aprilie este Ziua Internaţională a Romilor. Ce se sărbătoreşte cu această ocazie? Romii au fost sclavi în Ţările Române aproape 500 de ani. Zeci de mii de romi au fost deportaţi în Transnistria în cel de-Al Doilea Război Mondial. Ce se ştie despre sclavia romilor şi Holocaustul romilor? L-am întrebat pe istoricul Ioan Valentin Negoi, autorul volumului „Istoria nespusă a romilor din România”, apărut la Hyperliteratura. Ioan Valentin Negoi despre Ziua Internaţională a Romilor: „Se sărbătorește emanciparea romilor din întreaga Europă. În 1971, mai mulți lideri romi, unii dintre ei supravieţuitori ai ororilor Holocaustului, au pus bazele mișcării internaționale a romilor. Au stabilit mai multe lucruri, cum a fi limba oficială, limba romani – nu limba țigănească. E important să înțelegem că mai mulți romi, din mai multe țări, au decis că limba este limba romani. Cuvîntul țigan nu există în limba romani. Este un cuvînt peiorativ, este un exonim, o poreclă dată romilor. Şi au mai ales imnul romilor, „Gelem, gelem” („Am umblat, am umblat”) și steagul. Au pus bazele mișcării internaționale a romilor și poporului rom, au zis ei în 1971. Celebrăm ziua de 8 aprilie din 1990.” Cartea dumneavoastră este scrisă pentru publicul larg. Explică, prezintă evenimente istorice, detalii puţin cunoscute. Ioan Valentin Negoi: „E prima mea carte de popularizare, eu am mai scris cărți de specialitate, pentru publicul avizat, lucrarea de doctorat sau articole științifice. Această lucrare s-a dorit a fi una chiar de popularizare. Am ales să o scriu într-un limbaj mai lejer, fără foarte multe note de subsol (...), să răspundă la cîteva întrebări, pe care le tot primeam în diferite contexte. De ce rom și nu țigan? A trebuit să explic vechimea cuvîntului rom și că acest cuvînt nu se trage din rădăcina cuvîntului român. (...) Cuvîntul rom, în limba romani, înseamnă fiu de om, fiu al femeii, om.” De ce în istoria noastră, istoria robiei romilor, istoria deportării romilor în Transnistria au rămas mai degrabă o chestiune marginală? Ioan Valentin Negoi: „Da, din păcate se discută foarte puțin în spațiu românesc despre această traumă colectivă. Totuși, trebuie să înțelegem că în momentul în care discutăm despre sclavia romilor sau despre Holocaust, discutăm despre istoria românilor ca întreg. Ciprian Necula spunea că pentru a avea o viziune clară asupra istoriei românilor, românii trebuie să înceteze să se gîndească la romi ca stăpîni de sclavi, iar romii trebuie să înceteze să se uite la români ca la stăpînii lor. E foarte greu să accepţi că ai fost stăpînul unor oameni timp de 500 de ani, că ai abuzat de ei din toate punctele de vedere, economic, sexual. (...) Istoria romilor este lungă și complexă. Am încercat să transmit o istorie obiectivă, să vorbesc prin fapte, să dau citate cît mai multe, să arăt cum erau lucrurile și am vorbit și despre eroi. E păcat să nu discutăm și despre voievodul rom Ștefan Răzvan. (...) Bineînțeles, cînd discutăm despre istoria romilor, trebuie să vorbim și despre aportul cultural al romilor. Am adus în discuție familia Dinicu. Discutăm mult prea puțin despre valoarea culturală a acestei familii. Angheluș Dinicu este persoana care a pus pe hîrtie „Ciocîrlia”, una dintre melodiile românilor ca emblemă națională. N-a fost creația lui proprie. Se spune că provine din Asia și era o melodie cunoscută, populară, dar el a fost primul care a așezat-o pe hîrtie. Şi Grigoraş Dinicu a dus-o la nivel de artă.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

În 7 aprilie au loc alegeri pentru funcția de președinte al Academiei Române. Academicienii Marius Andruh și Mircea Dumitru candidează la această funcție. I-am invitat pe amîndoi la o discuție la „Timpul prezent”. Domnul Marius Andruh ne-a transmis că nu poate participa. Domnul Mircea Dumitru a venit în studioul Radio România Cultural. Am vorbit despre proiectul său pentru instituţia la şefia căreia candidează, despre influenţa acestui for ştiinţific în societate, despre profilul Academiei Române în contextul lumii complexe de azi. Academia Română este percepută adesea mai degrabă ca un for simbolic decît ca un actor activ, puternic în politicile publice, în educație. Cum măsurați influența reală a instituției? Mircea Dumitru: „Academia Română este în primul rînd o instituție fundamentală a statului român. Astăzi, 6 aprilie, am sărbătorit 160 de ani de la înființarea ei. În această perioadă, mai mult de un secol și jumătate, ea a reprezentat centrul de consacrare a valorii intelectuale și de protejare a limbii și a identității naționale. Academia Română este un centru simbolic, dar, deopotrivă astăzi, prin cele mai mult de 60 de institute de cercetare, care concentrează elita cercetării din România, reprezintă și un centru al producerii cunoașterii științifice. Or, în momentul de față, dacă discutăm despre contextul mai general, nu numai național, local, ci contextul european și mondial, principala competiție este cea cu privire la progresul cunoașterii și la aplicațiile tehnologice care vor avea un impact deosebit asupra vieții sociale și politice. În centrul tuturor acestor schimbări se află instituția academică. În centrul acestor schimbări se va afla și Academia Română. A măsura impactul unei astfel de instituții înseamnă a vedea în viitorul foarte apropiat ce rol trebuie să aibă o astfel de instituție și cum trebuie să fie redefinit rolul ei, în așa fel încît să servească acestor scopuri: creșterea cunoașterii și o foarte puternică prezență în competiția internațională tehnologică.” Și ce-i lipsește astăzi Academiei Române, astfel încît să conteze mai mult în competiția globală? Mircea Dumitru: „Dacă ne uităm în istoria nu foarte îndepărtată a aceste instituții, vom vedea că unii dintre cercetătorii foarte buni înainte de 1990 și-au găsit după aceea locuri de muncă excepționale în mediul academic occidental. Se poate spune că am putea face cîteva facultăți de matematică în SUA numai cu matematicieni români. Prin urmare, inteligență creativă la nivel de top avem. Ceea ce a lipsit, și asta nu este, în primul rînd, vina internă a instituției, ci este o problemă generală a societății noastre, a fost un anumit tip de management eficient, o organizare foarte bună. La care se adaugă subfinanțarea cronică a cercetării.” Ce v-a făcut să candidați la funcția de președinte al Academiei Române? Mircea Dumitru: „Vreau să spun foarte clar că nu candidez împotriva cuiva. Sînt într-o relație de colaborare și de prietenie cu domnul academician Marius Andruh, din 2005. E un om de știință care are o reputație solidă, internațională. (...) Pot să vă spun că indiferent cine va fi ales mîine, cred că Academia poate să fie, pentru 4 ani, foarte bine reprezentată. Eu am candidat, în primul rînd, deoarece cred că o Academie națională poate să fie foarte bine reprezentată de cineva care vine din zona umanistă. Vocația unor academii naționale, așa cum au fost ele construite în secolul al XIX-lea și în bună măsură această determinantă a rămas valabilă pînă astăzi, a fost aceea de a consolida cultura națională. Limba, literatura și istoria. (...) Nu în ultimul rînd, candidez pentru că destul de mulți dintre colegi mi-au sugerat sau mi-au spus direct că ar fi bine să candidez și că mă susțin.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Volumul „Elefant și alte povestiri” de Raymond Carver a apărut recent în limba română, în traducerea lui Marius Chivu, la editura Polirom. Este ultimul dintre cele patru volume de povestiri pe care le-a publicat prozatorul american. Carver a murit în 1988, la vîrsta de 50 de ani. Cu doar patru volume de povestiri, s-a impus drept unul dintre cei mai importanți autori americani de proză scurtă, mizînd pe realism, pe minimalism, pe acele detalii ale vieții care trec neobservate de mulți dar care sînt încărcate de semnificații. Am vorbit cu Marius Chivu despre proza lui Raymond Carver, despre privirea specifică prin care vede el lumea, despre personajele din povestiri și despre impactul prozei lui Carver asupra scriitorilor de după el. Marius Chivu: „Literatura lui, într-adevăr, a avut un impact formidabil. Sînt doar patru cărți, dar prestigiul lui a crescut în mai puțin de zece ani. Activitatea lui literară se întinde pe durata a 12 ani, cu totul. La apariția acestui volum, în 1988, cînd era la finalul vieții, el era deja un maestru în viață. Dovadă că începuse să ia premii, să fie invitat, să țină lecturi, conferințe, să facă antologii. Avea 50 de ani, era încă foarte tînăr. Impactul lui a fost major și s-a păstrat în măsura în care, așa cum multă proză americană scurtă se trage din Hemingway, el cumva a preluat ștafeta. Astea ar fi, să zicem, cele două repere ale perioadei. Între timp, firește că proza scurtă americană s-a diversificat, este extraordinar de variată. Astăzi nu mai găsești influența lui Carver atît de evidentă, dar în interviuri, în cursurile de creative writing, el este foarte prezent, e un scriitor de proză scurtă peste care nu poți trece. Și eu prefer să predau foarte mult la cursurile mele de creative writing din el, pentru că, pe cît de simplu e și de banal, pe atît de dificil e de citit. Și-mi place să fac exercițiul ăsta cu cursanții mei, să le arăt cît de multe semnificații și sugestii se ascund în spatele unui limbaj foarte simplu și minimal.” Cum obține Carver aceste texte realiste, minimaliste, spunînd foarte puțin despre personaje, dar punînd lupa pe unele detalii nesemnificative sau surprinzătoare, neverosimile în context? Marius Chivu: „Ăsta e ochiul prozatorului, unde anume ar trebui să cadă privirea sau centrul de greutate al unei povestiri. Toate poveștile din istoria literaturii sînt reductibile la cîteva situații. Diferența pe care o fac scriitorii constă în stilistică, în felul în care își scriu aceștia poveștile și în felul în care mută sau schimbă perspectiva, pun punctul de greutate. Firește că asta e talentul înnăscut al lui Carver. Cît despre simplitatea sau directețea cu care pare că abordează aceste povestiri, ea vine și din foarte multă muncă. El scria povestirea într-o primă formă, după care tăia, și tăia, și tăia, și elimina. O lecție pe care o învățase cu mult dramatism de la primul lui redactor-editor, Gordon Lish, de care a fost nemulțumit și față de care la un moment dat s-a distanțat. Dar, de fapt, lecția o învățase. Și-a dat seama că asta ar trebui să fie privirea lui, talentul lui, atingerea, the touch, pe care o aduce literaturii.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Președintele american Donald Trump a spus într-un interviu pentru publicația britanică „The Telegraph” că ia în considerare retragerea Statelor Unite din NATO, după ce alianța a refuzat să i se alăture în războiul contra Iranului. De asemenea, el a numit NATO „un tigru de hîrtie”. Despre aceste declarații și consecințele lor pentru unitatea alianței, despre relațiile tensionate dintre administrația Trump și liderii statelor europene care au refuzat să-și pună la dispoziția SUA bazele aeriene sau să-și deschidă spațiul aerian pentru aeronavele americane implicate în războiul din Iran vorbim cu Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea europeană”. Să lămurim un lucru: poate președintele american să scoată Statele Unite ale Americii din NATO? Robert Lupițu: „Răspunsul scurt: nu. Răspunsul elaborat implică o înţelegere mai exhaustivă a ce se poate întîmpla. Congresmanii americani pot amenda legislaţie pe foarte multe componente. Avem o legislaţie din 2023, despre care putem să considerăm că a avut la origini primul mandat al preşedintelui american, 2017-2021, cînd Donald Trump a vorbit despre NATO ca fiind o alinţă învechită, a criticat aliaţii foarte mult, cînd s-a jucat cu ideea ce ar însemna o dezangajare americană faţă de NATO. Ei, în 2023, cînd preşedinte era Joe Biden, în momentul în care a fost negociată legea anuală de autorizare a bugetului apărării, aceasta a fost amendată, printr-un proiect de lege sponsorizat de doi senatori, republican şi democrat. Senatorul republican era chiar Marco Rubio, actualul secretar de stat şi consilier pentru securitatea naţională al preşedintelui Trump. Şi democratul era Tim Kaine, nimeni altul decît running mate-ul pentru funcţia de vicepreşedinte al SUA al lui Hillary Clinton, în 2016. Acel amendament spune cît se poate de clar că pentru ca un preşedinte american să poată retrage SUA din NATO este nevoie de o aprobare a Senatului în formula de vot de două treimi. (...) Însă ce poate să facă administraţia în raport cu NATO – e vorba de decizii legate de cheltuieli, de finanţare, de participare la anumite bugete, de participări sau retrageri sau modificări în zona de structuri de comandă militară, de poziţionări de trupe, echipamente... Chestiuni în care administraţia nu are nevoie de o aprobare din partea Congresului.” Ce impact ar putea avea declarațiile președintelui american despre alianța Atlanticului de Nord, pe care a numit-o „un tigru de hîrtie”, adăugînd că și Vladimir Putin știe că NATO e un „tigru de hîrtie”? Robert Lupițu: „Abia acest lucru este principala problemă, pentru că de-a lungul timpului, cel puțin în ultimul deceniu, am fost obișnuiți cu declarații critice la adresa Alianței. (...) Afirmații de tipul, cum a spus Donald Trump, că NATO este o alianță învechită, punînd la îndoială angajamentul SUA, în cazul în care aliații nu ar plăti atunci 2% din PIB, acum 5% din PIB, celebra afirmație a lui Emmanuel Macron, președintele Franței, că NATO e „în moarte cerebrală” şi afirmațiile de acum ne arată că sîntem într-un registru în care trebuie să învățăm să trăim cu astfel de declarații pe care nu ni le dorim. (...) Iar riscul decurge din relativizarea și slăbirea alianței în actualul context. Pentru că, dacă în 2016-2017, în 2019 eram în alte situații geopolitice, nu atît de conflictuale pe diferite teatre de operațiuni, acum sîntem în al cincilea an de război la granița estică a UE și a NATO. Și acest lucru, această relativizare a alianței, înseamnă de fapt o slăbire a coeziunii și a angajamentului transatlantic. Și este, într-adevăr, un semnal care nu ne ajută în raport cu rivalii geopolitici, aici mă refer în principal la Rusia.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

De mai bine de un deceniu, rapoartele internaționale semnalează un recul al democrației și al drepturilor omului la nivel global. Libertățile civile se restrîng, spațiul public devine mai controlat, iar siguranța publică e folosită drept justificare pentru măsuri care, pînă nu demult, ar fi fost considerate inacceptabile. Nu vorbim doar despre dictaturi sau despre regimuri autoritare, ci despre o tendință mai largă, care afectează inclusiv state democratice: drepturile încep să se erodeze sub presiunea securității. Recent, în Knesset (Parlamentul israelian) a fost votată o lege care instituie pedeapsa cu moartea pentru palestinienii condamnați pentru atacuri mortale împotriva israelienilor. Legea prevede că palestinienii condamnați de instanțele militare pentru comiterea de atacuri mortale considerate „acte de terorism” vor fi executați prin spînzurare în termen de 90 de zile. Ce înseamnă această revenire la pedeapsa capitală ca instrument de politică penală? L-am întrebat pe analistul Mihail-Valentin Cernea, lector la Academia de Studii Economice, unde predă filosofie. Vedem tot mai des cum securitatea e invocată pentru a justifica urgența unor legi liberticide. Unde e linia de demarcație între o măsură legitimă de securitate și un abuz de putere? Mihail-Valentin Cernea: „În primul rînd nu e neapărat un fenomen nou. În general, de-a lungul istoriei, restrîngerile pentru ce libertăți au fost acordate într-o epocă sau alta, apăreau în general din motive de securitate sau din motive de război. Evident că guvernele au folosit motivele de securitate și pentru a provoca restrîngeri care erau mai degrabă în interesul guvernului decît în interesul cetățenilor. Deci nu sîntem neapărat într-o situație nouă. Am fi putut purta această conversație și după 2001, după atacurile din 11 septembrie, cînd au început deja anumite măsuri în Statele Unite, de exemplu, care frizau încălcarea drepturilor omului.” Din perspectiva standardelor democratice și a drepturilor omului în Israel, unde situați democrația israeliană în acest moment? Mihail-Valentin Cernea: „Într-un punct foarte dificil din istoria ei. Și nu e doar legat de această lege. E foarte grav cînd o societate ajunge să reaprobe pedeapsa cu moartea. Văd de multe ori discuțiile acestea și în spațiul public românesc și tot timpul mă îngrijorează. Pentru că a accepta pedeapsa cu moartea, în esență, înseamnă că îi dai statului posibilitatea să-și execute propriii cetățeni, după procedurile statului. Evident, știm foarte bine că există erori judiciare. Ce facem atunci cînd îi cerem statului să execute oameni pentru varii crime? Facem două lucruri. În primul rînd, încălcăm contractul social dintre cetățeni și stat, pentru că, într-un fel sau altul, statul se angajează pentru siguranța cetățeanului atunci cînd e în grija statului. Atenție, o persoană care este executată se află în grijă statului în acea perioadă. Și, în al doilea rînd, ne asumăm acest risc, că vom executa oameni nevinovați. Noi, ca societate, nu doar statul, de data asta, pentru că, într-o situație în care readucem pedapsa cu moartea, sîntem de acord cu ea, este votată democratic, asta înseamnă că există un consens public în această direcție. Faptul că există acest consens public în Israel pentru introducerea pedepsei cu moartea pentru alți oameni care nu sînt israelieni este problematic, ca să mă exprim elegant.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Protestele desfăşurate de-a lungul timpului în Republica Islamică Iran au avut de multe ori în centru mişcări ale femeilor, care, încă de la începutul regimului, au ieşit pe străzi împotriva interdicţiilor impuse de autorităţi. Mişcarea „Femeie, Viaţă, Libertate”, născută la protestele declanşate de moartea, în custodia poliţiei moravurilor, a tinerei Mahsa Amini, în 2022, este doar una dintre cele mai recente asemenea mişcări. Două dintre activistele iraniene pentru drepturile omului au primit Premiu Nobel pentru Pace: Shirin Ebadi, în 2003, şi Narges Mohammadi, în 2023. Despre lupta, curajul şi rezistenţa femeilor iraniene, despre mişcările feministe din Republica Islamică Iran am vorbit cu Fatma Yilmaz, istoric. Astăzi, în Iranul aflat în război, cu conducerea decimată, asistăm mai degrabă la un recul al regimului și al represiunii sau la un moment de transformare? Fatma Yilmaz: „E foarte greu să spui exact ce se întîmplă cînd evenimentele sînt în desfășurare. Cu siguranță există un recul al regimului și nu începînd cu războiul acesta care este în desfășurare, ci începînd cu mult timp în urmă, poate chiar, aș îndrăzni să spun, undeva între 5 și 10 ani, dincolo de aparența asta de nezdruncinat a regimului teocrat de la Teheran. Și cred că principala falie unde au început aceste zdruncinări e legată de modul în care femeile și-au revendicat drepturile și-au adus la masa discuțiilor paleta mai largă legată de drepturile omului în Iran. Ele au fost primele care au adus asta în discuție.” Dincolo de proteste, care au fost înăbușite sîngeros, ce forme de rezistență există astăzi în Iran? Fatma Yilmaz: „Fără intenția de a hiperboliza sau de a aduce discuția într-o zonă patetică, e una dintre cele mai puternice rezistențe în fața unui regim sîngeros, dictatorial, teocratic. Și cred că e cea mai puternică rezistență a femeilor, nu numai prin numărul anilor, pentru că femeile au fost împotriva regimului de la Teheran încă de acum 47 de ani, cînd a avut loc Revoluția Islamică. Shirin Ebadi este una dintre femeile care au început această formă de rezistență care nu s-a terminat niciodată. Dincolo de proteste, de a scrie rapoarte, de a împrăștia vestea despre ce se întîmplă acolo, există o rezistență prin scris. În mod special poezia a devenit o formă de rezistență de-a lungul anilor, și nu întîmplător, pentru că poezia e mai pe placul iranienilor decît proza. E limbajul pe care îl poate înțelege un fin intelectual de la Teheran, Isfahan sau Qom, dar și un simplu țăran din cel mai îndepărtat sat al Iranului, pentru că știe versuri întregi. Alte forme de rezistență sînt legate de invadarea spațiului public în zona educației. Femeile au folosit armele regimului de la Teheran, îndreptîndu-le într-un mod subtil către ayatollahi, accesînd chiar și acele forme de educație pur religioasă, unde ele au transformat mai mult sau mai puțin pe ascuns școlile respective în locuri în care au citit literatură, orice fel de literatură, nu doar cea care li se dădea voie să o citească.” Ce reprezintă pentru Iranul de azi lupta femeilor iraniene pentru drepturi şi libertăţi? Fatma Yilmaz: „Cred că a devenit un fel de identitate de țară. Dacă mîine regimul de la Teheran nu va mai exista, oricîte bombe și oricîte forțe terestre ar intra în Iran de aici înainte, totuși, cele care au determinat căderea regimului de la Teheran sînt femeile. Şi ar fi un act de impietate să se minimalizeze lupta lor de zeci de ani.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

A treia rundă de marșuri „No Kings/Fără Regi” a avut loc sîmbătă în Statele Unite ale Americii. Organizatorii estimează că mai mult de 8 milioane de oameni au participat la cele peste 3300 de acțiuni de protest, organizate în toate cele 50 de state şi au spus că protestele vizează politicile președintelui american, inclusiv războiul din Iran, politicile privind imigrația și creșterea costului vieții. Care e povestea sloganului „No Kings/Fără Regi”? Ce impact are pentru americani implicarea în proteste a unor vedete precum precum Robert de Niro și Bruce Springsteen? L-am întrebat pe politologul Andrei Țăranu. Andrei Țăranu: „Constituția SUA s-a născut dintr-o întrebare foarte serioasă în epoca respectivă, vorbim de 1789, pentru că modelul dominant în lumea considerată atunci civilizată, adică Vestul Europei și puţine state din Orient, era absolutismul monarhic. Au existat voci care au spus că ar fi bine ca și în cazul Statelor Unite să se impună/aleagă un rege, dar care să nu fie, evident, britanic, pentru că obținuseră și cîștigaseră Războiul de Independență împotriva Marii Britanii. Cealaltă linie a fost linia republicană, care a prevalat și a construit un model constituțional al unui preşedinte care are, în multe privințe, caracterul unui monarh, așa cum se înțelegea un monarh la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, dar nu un monarh absolutist, ci unul care se supune Constituției și elementelor legislative pe care le-am numit mai tîrziu, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, checks and balances, adică greutăți și contragreutăți care fac ca instituțiile statului să se organizeze astfel încît să fie foarte puține pierderi din partea uneia sau alteia dintre puteri. Astfel, președintele SUA, care stă sub conducerea celei mai vechi Constituții în vigoare din lume, păstrează aceste caracteristici monarhice, doar că e un monarh care poate să stea în funcție maxim 8 ani, adică 4 ani în primul (mandat) și 4 ani în al doilea. Și asta face ca sistemul, de obicei instituția prezidențială, să încerce să-şi găsească puteri și în afara propriei sale structuri și, unde se poate, să mai adune niște puteri în favoarea sa. Vi-l aduceți aminte pe Richard Nixon care a fost forțat să își dea demisia din funcția de președinte, tocmai pentru că abuzase de calitatea sa de președinte. Or, ceea ce face Donald Trump în acest moment este să abuzeze extrem de mult de funcția sa de președinte. După cum știți, a abuzat atunci cînd a introdus tarife, fără nici o logică, împotriva unor parteneri de foarte lungă durată ai SUA și apoi Curtea Supremă a Statelor Unite, care este echivalentul unei curți constituționale, a spus că acțiunea asta a fost împotriva legii. În cazul Maduro dar și în actualul război din Iran a luat hotărîri de natură militară care ar fi trebuit să treacă prin Congres și în special prin Senat, pentru că structura federală a SUA s-a construit pe modelul în care statele oferă președintelui o putere, în special în politica externă, dar această putere este controlată de Senat.” Credeţi că aceste proteste exprimă o criză de încredere în instituţia prezidenţială, în Donald Trump sau în democraţia însăşi? Andrei Țăranu: „Ar trebui subliniat că este probabil cel mai mare protest care a avut loc vreodată în SUA: 8 milioane de cetățeni americani, în același timp, pe tot cuprinsul SUA. Nu s-a mai întîmplat asta. Nici în perioada de maximă explozie a protestelor din anii ʼ60, cu Martin Luther King, sau a mișcărilor hippie nu s-a atins un asemenea nivel de participare. Oamenii ăștia mai degrabă își doresc să prezerve democrația împotriva acțiunilor extremiste ale președintelui Donald Trump și a acelei părți din societate care îl mai susține, acea parte din MAGA care încă susține politicile lui Trump.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Graffiti-ul a devenit, în ultimele zile, o temă de dezbatere publică în București. Subiectul nu ține doar de estetică – e și o chestiune politică. Primarul general Ciprian Ciucu a lansat un program de combatere a afișajului ilegal, inclusiv a graffiti-ului. Discursul său e ferm: vorbește despre o „boală” a orașului și despre nevoia unei intervenții în regim de urgență a autorităților. Inclusiv prin schimbarea legislației care, spune el, împiedică, azi, curățarea clădirilor, mai ales a celor de patrimoniu. De aici începe însă o discuție mai complicată. Unde se termină vandalismul și unde începe expresia artistică? Și, mai ales, cine este responsabil pentru felul în care arată spațiul public: administrația publică, proprietarii imobilelor, comunitatea? I-am întrebat pe Elvira Lupşa, manager cultural, curatoare, interesată de fenomenul artei stradale, şi pe Alexandru Ciubotariu (cunoscut ca Pisica Pătrată), un artist care, între altele, a făcut parte din echipa documentarului „De ce scriu ăştia pe pereţi?”. Elvira Lupşa: „Legislativ, este o problemă că responsabilitatea e pusă pe proprietar să-și curețe fațada. Mă bucur că nu este implementată agresiv această parte. Cred că e vorba despre un context. De ce apar graffiti-uri pe o stradă? Dacă am avea o stradă în care clădirile sînt locuite, activitatea urbană și publică are sens pentru oamenii de pe acea stradă, clădirile arată îngrijit, vă garantez că nu s-ar mai interveni peste aceste clădiri în mod abuziv. Vreau neapărat să spun ce a lipsit din discuția organizată și inițiată de domnul Ciucu, la ARCUB, despre fenomenul graffiti și afișajul public. Valoarea acestei curățări cred că trebuie și ea ierarhizată. A curăța o clădire de patrimoniu care este într-o stare bună și care este locuită sau are o activitate, este una. A curăța o clădire care este în colaps sau a revopsi o clădire care este în colaps și este abandonată sau are bulină roșie, este o pierdere completă de resurse. Aici îi înțeleg pe grafferi, îi înțeleg și pe și pe puști că vor să scrie pe acea clădire. Îmi vine mie să scriu. Nu-i normal ca pe bulevardul central al Bucureștiului, cum e Magheru, clădirile să arate cum arată. Aici e un simptom, poate, mai mult decît o boală.” Avem așa-numita teorie a „geamului spart”. Care ne spune că semne mici de dezordine – de pildă, un geam spart sau un zid mîzgălit – dacă nu sînt reparate rapid, transmit că spațiul nu e controlat. Și astfel sînt încurajate și alte forme de vandalism sau degradare. De unde și nevoia de intervenție, de înstăpînire a spațiilor de către cei responsabili. Dar cine sînt responsabilii? Alexandru Ciubotariu: „Municipalitatea care vrea să facă această lege. Un lucru bun care poate reieși de aici e să se simplifice aceste proceduri de curățare a anumitor locații din oraș, care cred că ar trebui curățate, într-adevăr. Adică, dacă s-ar întîmpla pe Ateneu, să zicem, cred că e o întreagă hîrțogăraie să scoți o prostie mîzgălită în treacăt de cineva. Şi atunci, poate că simplificarea asta (a legii) ar putea ajuta.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Copiii sînt expuși online la propagandă, rasism, conspirații și dezinformări. Cum îi protejăm? La această întrebare răspund Bianca Oanea și Maria Angele în cadrul unui webinar organizat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), „Ce vede copilul tău online. Deconstrucție și mesaj la clasă și acasă”, ce va avea loc în 26 martie, de la ora 19.00. Cît din ceea ce vede un copil online este rezultatul propriilor opțiuni și cît este decis de algoritmi? Ce facem pentru copii ca să nu cadă victime ale mesajelor de propagandă, rasiste, conspiraționiste? Le-am întrebat pe Bianca Oanea, expertă media la CJI, şi Maria Angele, care a participat ca voluntară la o cercetare realizată de Asociația pentru Tehnologie și Internet, privind sistemele de recomandare ale rețelelor sociale in context electoral. Maria Angele, pentru studiul realizat de Asociația pentru Tehnologie și Internet ţi-ai creat conturi pe rețelele de socializare, în perioada alegerilor prezidențiale din 2025, cu un profil setat la vîrsta de 16 ani, sex masculin. Cum a fost această experiență, ce fel de conținut a primit acest profil? Maria Angele: „Toate platformele de social media fac bani din reclame și vor să te țină cît mai mult acolo, prin scroll infinit, autoplay și prin provocarea de emoții puternice. Și asta am văzut eu, stînd pe contul de băiat de 16 ani: conținutul care-mi apărea în feed-uri era polarizant, alarmist, astfel încît să mă facă să am niște emoții foarte puternice, pe care da, le-am și avut. (...) După acest experiment, am rămas cu ideea că algoritmii nu sînt democratici. Eu mi-am exprimat interesele, adică dădusem follow unor conturi despre gaming și despre educație. Algoritmul n-a ținut cont de interesele mele. Asta n-a fost valabil doar pentru contul de minor, ci și pentru conturile celorlalți voluntari care au strîns date pentru acest studiu, care erau toate conturi cu vîrsta peste 18 ani. Pentru nici unul dintre noi dezbaterea online n-a fost echitabilă sau echilibrată. Pentru nici unul dintre noi nu s-a respectat liniștea electorală. Da, vorbim despre minori și despre tineri, dar ăsta e un lucru care se întîmplă pe mai toate conturile, indiferent de vîrsta pe care o declarăm.” Copiii nu pot fi ținuți departe de rețelele sociale. Dar cum îi protejăm, totuși? Ce facem să nu cadă victime ale mesajelor de propagandă, rasiste, conspiraționiste...? Bianca Oanea: „Vorbim cu ei. Şi vorbim în toate aspectele vieții. Noi avem cea mai mare încredere în profesori, pentru că profesorii din programul de educație media sînt o resursă extraordinar de valoroasă pentru Centrul pentru Jurnalism Independent și pentru educație, în general. Vedem cum se schimbă felul în care fac lucrurile. Proiectul a început de la copiii care făceau cu colegele mele ateliere despre jurnalism, educație civică și care au spus mergeți cu lucrurile astea și la profesorii noștri că și ei ar trebui să le știe. Acum avem vreo 10.000 de profesori care le știu și care le duc la clasă. Dar vin și profesorii și spun ar trebui să știe și părinții. Şi într-adevăr ar trebui să acționăm pe toate palierele. Să vorbim, să atragem atenția și să ne punem întrebări. Pentru că, a spus Maria, semnalul de alarmă sînt emoțiile. Momentul în care îmi provoacă o emoție, trebuie să îmi pun o întrebare. De ce văd conținutul ăsta? Cine e cel care mi-l livrează? De ce? La ce face apel din mine cînd văd asta? Învățăm să ne punem întrebări. Copiii sînt vulnerabili. Noi sîntem vulnerabili, ca adulți. Noi, la CJI, avem mare încredere în profesori. Dar credem şi în comunități, credem în faptul că trebuie să avem o discuție mai largă.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Extinderea Uniunii Europene în Ucraina și Republica Moldova reprezintă „o investiție în securitate”, a spus comisara europeană pentru extindere, Marta Kos. Luni a avut loc la Chișinău a treia ediție a Conferinței privind securitatea în regiunea Mării Negre, organizată sub egida sub Platformei Internaționale Crimeea. Care sînt cele mai mari amenințări din partea Rusiei în regiunea Mării Negre, dincolo de atacurile cu drone? Care ar fi rolul Republicii Moldova în asigurarea securităţii în zona Mării Negre? L-am întrebat pe Mihai Isac, analist de politică internațională. Republica Moldova nu e riverană Mării Negre, dar face parte din zona extinsă a Mării Negre. Ce poate face concret Chișinăul în asigurarea securității în această regiune? Mihai Isac: „Chiar dacă Marea Neagră nu are coastă directă în Republica Moldova, totuși, prin portul Giurgiulești și ieșirea la Dunărea maritimă, Republica Moldova este legată de tot ceea ce se întîmplă în zona Mării Negre. Am văzut efectele economice ale blocadei Federației Ruse împotriva Ucrainei și vedem în continuare rolul pe care îl joacă în circuitul economic evoluţiile din Republica Moldova, evoluțiile din zona Mării Negre. (...) Republica Moldova, pentru că a devenit un stat capabil să reziste, desigur cu sprijinul statelor partenere, ofensivei Federației Ruse, acestui război cognitiv total lansat de Federația Rusă, a devenit un laborator de bune practici, din care statele UE se pot inspira. Republica Moldova are în Constituția sa un statut de neutralitate, dar acest lucru nu trebuie să împiedice o bună colaborare cu statele partenere din UE sau NATO. (...) Chișinăul a devenit o stație obişnuită pentru întîlnirile experților europeni pentru a înțelege mai bine modul de combatere a acestui război cognitiv rus, a propagandei Federaţiei Ruse. Republica Moldova este și un stat care contribuie din punct de vedere militar la securitatea anumitor regiuni și vorbim de implicarea Armatei Naționale a Republicii Moldova la misiunile din Kosovo, de peste 10 ani, vorbim despre participarea la misiunea UE din Bosnia-Herzegovina. Deci, Republica Moldova este și un stat exportator de securitate, nu numai consumator de securitate. Desigur, avem de rezolvat consecințele invaziei militare ilegale ruse din anii 90, declanșate împotriva Republicii Moldova, unul din primele exerciții de forță de acest fel folosit de Federația Rusă în perioada post-imperială sovietică. Republica Moldova poate furniza expertiza sa și prin asigurarea unei conduceri pro-europene, prin asigurarea unei dezvoltări pe drumul său european, este practic încă o baricadă ridicată în fața Federației Ruse în drumul acesteia de a reocupa vechile teritorii controlate de Uniunea Sovietică.” În ce măsură Uniunea Europeană și NATO sînt preocupate de consolidarea apărării pe flancul estic, în zona Mării Negre? Mihai Isac: „E o întrebare aflată pe buzele tuturor celor care au participat la Conferința de la Chişinău. Da, se fac eforturi, nu trebuie să uităm faptul că regimul de navigație și de pătrundere a navelor în Marea Neagră este guvernat de Convenția de la Montreux din 1936, conform căreia în Marea Neagră nu au voie să pătrundă nave de război ale unor state non-riverane pentru o perioadă lungă. În zona Mării Negre avem prezente trei state NATO, România, Bulgaria și Turcia. Vedem buna colaborare dintre ele în cadrul unui grup maritim comun care combate minele maritime. Vedem şi o bună colaborare între aceste state și Ucraina în ceea ce privește asigurarea securității maritime. (...) UE dorește să deschidă un hub de securitate maritimă în zona Mării Negre, unde se vor face schimburi de informații și se vor lua măsuri pentru asigurarea navigației. România este unul din statele care dorește să găzduiască acest hub.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Profesoară de teorie politică la London School of Economics și scriitoare tradusă în peste 30 de limbi, Lea Ypi este considerată una dintre cele mai importante voci ale gîndirii politice de azi. Născută în 1979 în Albania, a studiat literatura și filosofia la Universitatea Sapienza din Roma și are un doctorat în filosofie la Institutul Universitar European din Florența. Scrie o literatură în care se uită la istorie din propria viață și se uită la propria viață din perspectiva evenimentelor istorice dramatice prin care au trecut Albania și Europa de Est. A publicat pînă acum volumele „Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei” și „Dezonoare. O viață reconstituită”. Ambele au apărut în limba română în imprintul ANANSI al editurii TREI, în traducerea Berthei Savu. Lea Ypi a fost la București pentru a-și lansa cea mai recentă carte și pentru a participa la conferințele „The Power of Storytelling”. Cu această ocazie, am înregistrat un interviu cu Lea Ypi, în care am vorbit despre cea mai recentă carte a sa, despre împletirea în literatura ei a celor două dimensiuni ale istoriei - cea din manuale, documente și arhive și cea personală -, despre trecutul recent al Europei de Est și tradiția literaturii care spune poveștile acestui spațiu. Interviul a fost tradus de Iulia Negru. „Dezonoare. O viață reconstituită” pornește de la descoperirea de către autoarea-naratoare a unei fotografii cu bunicii săi, Leman și Asllan Ypi, în luna de miere, în Alpii Italieni, în 1941, cînd Europa era în plin Război Mondial. Fotografia apare pe contul unui necunoscut pe rețelele sociale. Publicarea ei și comentariile agresive - despre bunica Leman dar și despre ea însăși, Lea Ypi - declanșează un demers de reconstituire a unei povești de familie, precum și a istoriei Albaniei, a Europei din secolele trecute. Cum să citim această carte, ca pe un volum de memorii, ca pe un eseu împletit cu o poveste de familie? Lea Ypi: „Ca pe un hibrid. Este parțial un roman bazat pe o poveste de familie, parțial o investigație filosofică despre semnificația morală și politică a demnității și parțial o istorie politică a Europei de la căderea Imperiului Otoman până la ascensiunea comunismului. (...) Intenția mea inițială fost să reflectez asupra problemei nedreptății istorice de după comunism și asupra moștenirii traumelor deschise de perioada comunistă în țările postcomuniste, pornind de la istoria bunicii mele. După ce am descoperit fotografia pe contul de social media al unui necunoscut, am fost curioasă să încep o anchetă, am săpat în arhivele fostei Securități a Albaniei comuniste. În Albania, ca și, probabil, în multe alte țări foste comuniste, există această credință că, dacă revenim la sursa acestor documente, la locul unde sînt arhivate și aflăm adevărul cu privire la ce s-a întîmplat cu membrii familiei, asta ne va ajuta să ne împăcăm cu nedreptățile trecutului și să ajungem la un fel de închidere a rănilor și traumelor trecutului. Dar călătoria mea în arhive s-a dovedit a fi mult mai complicată. Cartea a devenit și o meta-investigație despre care e cel mai bun mod de a te gîndi la adevărul trecutului și ce ajutor îți poate oferi literatura pentru a reconstitui asta.” Unde se înscrie această carte în tradiția est-europeană, postcomunistă a literaturii de investigație despre trecutul recent – Peter Esterhazy, Herta Muller etc.? Lea Ypi: „Cartea mea cred că vine, în multe privințe, în continuitatea acestei tradiții, dar există și o perspectivă generațională. Eu sînt mai tânără decât autorii aceștia. Eram un copil cînd a căzut comunismul și simt că viața mea a fost mult mai mult modelată de experiența tranziției și de brutalitatea acestei tranziții spre lumea postcomunistă.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

„Opt povești de dragoste și dorință” – așa se subintitulează volumul lui Iulian Bocai, „Revărsatul zorilor” (Editura TREI). Un volum cu opt povestiri și același narator, care-și revizitează viața, din copilărie pînă spre vîrsta de 40 de ani și decupează din ea diverse momente – începînd cu copilăria într-un oraș din Oltenia, despărțirea părinților, trecînd prin anii de liceu și de facultate, pînă la maturitatea marcată, ca și celelalte vîrste, de singurătate și de căutarea legăturii cu ceilalți, a afecțiunii, a iubirii. Am stat de vorbă cu Iulian Bocai despre temele cărții, despre personajele sale, preocupate de literatură și filosofie, despre căutarea sau așteptarea dragostei, posibilă-imposibilă, despre sexualitate și prietenie, ca forme de căutare de sinei. Iulian Bocai: „A trebuit să scriu poveștile astea ca să văd în trecutul meu dacă lucrurile se legă într-o direcție sau nu. De-asta au un aer așa personal. Deși ele sînt inventate, în multe privințe.” Și ce răspunsuri au adus aceste povești? Iulian Bocai: „Au adus răspunsul că e foarte greu să te legi de o altă inimă sau e foarte greu să găsești dialogul perfect autentic cu altcineva. Trăiam într-o perioadă în care aveam impresia că viața e structurată de minciună și că umanitatea nu e neapărat un lucru în care merită să ai încredere. Dar asta era mai degrabă o concluzie depresivă. În orice caz, nu voiam să rămîn acolo, în genul ăla de pesimism. Și voiam să văd dacă cumva aveam dreptate să cred că-mi structurase întreaga viață de pînă atunci. Nu cred că e așa. Dacă scoți ceva din poveștile astea este că sinceritatea e posibilă, doar că e rară.” Căutarea dragostei este o temă importantă a cărții. Sînt mai multe povești despre iubirea posibilă, care se dovedesc pînă la urmă a fi povești despre imposibilitatea iubirii. E o preocupare permanentă, pînă la final, pentru dragostea eternă și pentru ceea ce o umbrește. Iulian Bocai: „Păi, cînd drama vieții tale e singurătatea sau incapacitatea de a scăpa din propria sineitate, atunci dorința sau dragostea este factorul salvator, nu? Cel puțin în poezia clasică, în literatura clasică. Ce te scapă de tine însuți e faptul că ai întîlnit pe cineva care te cunoaște și în fața căruia nu trebuie să te mai ascunzi. Și în cartea asta, dar cred că și în următoarele pe care o să le scriu, vreau să văd ce se întîmplă cînd nu poți să ai asta. Cînd o dorință sau o iubire nu activează salvarea. Și nu ți-o aduce. Dar o cauți pentru că acolo ai fost învățat să o cauți. E o problemă filozofică pentru mine. Nu e neapărat o problemă existențială pentru că eu, de altfel, în viața mea am iubire și mă bucur de ea. Dar vreau să văd ce se întîmplă cu cineva care nu ajunge niciodată acolo.” O constantă a personajelor e interesul pentru cărți. Se citește și se vorbește mult despre literatură și filosofie în cartea asta. Ce putere are literatura pentru lumea din carte? Îi unește sau asta e doar a altă iluzie? Iulian Bocai: „Nu, nu cred că e o iluzie Am avut norocul în adolescența mea să întîlnesc oameni, care-mi sînt și acum prieteni, cu care am vorbit despre lucrurile astea foarte devreme și care ne-au ținut laolaltă. Impresia mea e că o pasiune autentică pentru poezie, pentru filozofie sau pentru literatură unește ca nimic altceva. Și, în general, pasiunea autentică pentru lucruri. Se întîlnește lumea și ca să joace board games. Și aia e o pasiune care unește. Dar n-aș putea să-mi concep viața nici fără literatură, nici fără pasiunea mea filosofică și nici fără oamenii cu care am împărtășit-o. Nu mă pot gîndi, în general, la lucruri mai puternice decît a vrea să înțelegi ce e cu lumea, a căuta răspunsurile pentru ea în cărți și apoi a te întîlni cu prietenii și-a vorbi despre ele.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Problema rasismului în România e veche și profund înrădăcinată în societate. Rasismul se manifestă în diverse feluri, în diverse medii. Recent, la meciul Rapid-Dinamo, galeria echipei Dinamo a afișat bannere cu mesaje rasiste împotriva romilor. Asociația Platforma Civică Aresel și Roma for Democracy au depus o plângere penală „împotriva autorilor necunoscuți din galeriile Ultras Tei Dinamo și Peluza Cătălin Hîldan-Dinamo, precum și împotriva clubului Dinamo 1948 SA și oricăror alte persoane fizice sau juridice ce vor fi identificate de organele de urmărire penală”. Clubul Dinamo 1948 a transmis un comunicat în care „se delimitează ferm de orice manifestare cu caracter rasist, xenofob sau discriminatoriu, indiferent de forma în care aceasta se exprimă.” Pornind de la acest episod recent, am discutat despre rasism cu sociologul Gelu Duminică, autorul volumului „Dacă nu ești cuminte, vine țiganul și te fură! Mituri, prejudecăți și adevăruri despre romi”, apărut la Hyperliteratura. Rasismul nu ocolește nici o societate. Totuși, cum se face că stadioanele de fotbal, mai ales, au devenit scene politice? Și cum se face că, de pildă, în SUA, la competițiile lor de fotbal american sau la competițiile lor de baseball, chiar și la cele mai importante și la cele mai acerbe, nu vedem manifestări de tip politic sau rasiste? Gelu Duminică: „Acolo intervine legea. Unde natura umană eșuează, intervine legea. Și norma, și reglementarea. Ceea ce noi în momentul de față trebuie să chestionăm nu este neapărat manifestarea suporterului, ci lipsa de acțiune a celor care trebuiau să acționeze. Pentru că noi avem regulamente. Arbitrul trebuia să facă anumite lucruri, observatorul trebuia să facă anumite lucruri, jandarmeria trebuia să facă anumite lucruri, conform legilor pe care le avem. Marea problemă nu e la suporter. Marea problemă e la instituție, care a normalizat comportamentul pentru că nu a pus legea și regulamentele în aplicare. În exemplul pe care l-ați dat, SUA, culturile occidentale și așa mai departe - și ei au avut acele probleme pe stadioane, logic că rasismul nu a dispărut, însă există o limită. Iar statul acționează în baza regulamentelor și regulilor pe care le are.” Chiar dacă se aplică regulamentele și legile, rasismul nu dispare. Cum facem ca societate să explicăm ce este rasismul, să explicăm de ce este nociv pentru întreaga societate? Gelu Duminică: „Eu nu am pretenția ca rasismul să dispară. Meseria mea mă obligă să înțeleg că în natura umană există o mulțime de lucruri și că, din păcate, oricît de mult ne-am dori, fața răului nu poate să dispară. Ea va exista pentru că parte din societate va considera că trebuie să își arate supremația pentru că e bărbat, pentru că e blond, pentru că n-are ochelari, pentru că e slab, pentru că e de la oraș, pentru că e alb, pentru că e creștin și așa mai departe. Natura umană, bat-o vina. Însă, repet ce spuneam mai devreme, acolo unde natura umană eșuează, statul trebuie să reglementeze, pentru că ceea ce statul trebuie să ofere este respectarea demnității pentru toți cetățenii săi, așa cum spune Constituția la noi. Și atunci, ce trebuie să faci? În primul rînd trebuie să recunoști că ai o problemă. De aici începe totul. După care, trebuie să mergi pe educație, introducerea elementelor peste tot, scoaterea la suprafață, reconciliere, prevenție, instituții culturale, educația în toate formele. Pînă cînd valoarea aia devine internalizată pentru cît mai mulți. Atenție! Nu spun pentru toți, că e imposibil. Însă și cei care gîndesc altfel trebuie să înțeleagă că dacă pun în practică mecanisme de constrîngere a libertății celorlalți, de atacare a demnității, de inferiorizare a celorlalți, vor suporta rigorile legii.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Cuba a fost afectată de o pană de curent la nivelul întregii insule, care a durat peste 29 de ore, pe fondul adîncirii crizei energetice și economice a țării. Nu e un incident izolat, ci semnul unor probleme structurale mult mai vechi: o economie dependentă de importuri de energie, un sistem electric depășit din punct de vedere tehnic și o criză economică profundă. În același timp, Washingtonul pune o presiune tot mai mare pe regimul de la Havana: sancțiuni economice extinse, inclusiv în ceea ce privește livrările de petrol, și o retorică tot mai agresivă din partea președintelui american Donald Trump. Care a declarat recent: „Cred că voi avea onoarea de a lua Cuba... Cred că pot face ce vreau cu ea”. Ce se întîmplă în Cuba? Am întrebat-o pe Caterina Preda, profesoară la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Cuba e o țară aflată de multe decenii sub embargou sau diverse sancțiuni economice. Ce anume s-a schimbat în presiunea americană asupra Cubei în ultimii ani? Caterina Preda: „Aţi spus foarte bine că asupra relaţiilor cu Cuba există un embargou începînd cu 1960, înnoit în fiecare an de Congresul SUA. Pe lîngă asta, există, începînd din 1961, la nivelul Departamentului de Stat din SUA, o politică de izolare diplomatică a Cubei. Ambele nu au funcționat. Scopul acestor două politici fiind acela de a vedea răsturnarea regimului comunist din Cuba. Politica SUA a fost aceeași, începînd cu 1960, 1961. Ce s-a întîmplat acum este că administrația Trump a exagerat presiunea sau a accelerat evenimentele, care oricum ar fi condus la o tranziție a regimului politic din Cuba. Nu e o schimbare fundamentală, ci e mai degrabă o schimbare de ritm.” Ce să înțelegem din declarațiile recente ale președintelui american cu privire la Cuba: „Cred că voi avea onoarea de a lua Cuba... Într-un fel sau altul... adică fie că o eliberez... o iau. Cred că pot face ce vreau cu ea”? Caterina Preda: „Da, a spus-o mult mai direct acum. A mai spus-o în ultimele luni. Și eu am spus, la rîndul meu, că, după ce a căzut regimul Maduro, va urma în mod cert regimul comunist de la Havana. Deoarece Cuba era dependentă de resursele care îi veneau din Venezuela. Și deci era de așteptat că se va produce o schimbare politică în Cuba. Nu știe nimeni cînd se va întîmpla asta. Și atunci, Trump acum e mult mai explicit în acest demers pe care îl pune în practică, pe de-o parte. Pe de altă parte, administrația Trump pare să revină la o doctrină mai degrabă specifică sfîrșitului de secolul XIX și începutului de secolul XX. Adică se manifestă foarte agresiv în America Latină, așa cum s-a întîmplat în secolele trecute. S-a vorbit despre Doctrina Monroe, s-a vorbit despre Corolarul Roosevelt: folosirea forței pentru a se asigura că această zonă a lumii este sub controlul direct al SUA. Nu trebuie să uităm: Cuba a fost ocupată de SUA la începutul independenței sale. A fost administrată direct de către SUA timp de patru ani, între 1898-1902, perioada în care a fost scrisă prima Constituție a Cubei. Deci, administrația Trump și Partidul Republican, ca și mişcarea MAGA, se revendică de la o doctrină, dacă îi putem spune așa, o doctrină Trump foarte intervenționistă și foarte agresivă în America Latină. Ceea ce nu mai văzusem, cu excepția Haiti, în ultimele cîteva decenii. Dar nu aș spune că e ceva nou, ci e mai degrabă o reîncălzire a acestei abordări, bineînțeles blamabile.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Războiul împotriva Iranului, intrat în a treia săptămînă, produce efecte care depășesc deja cadrul regional. Regimul de la Teheran, chiar dacă a fost decapitat încă din prima zi a atacului, în 28 februarie, pare să reziste. Și a lansat o serie de lovituri aeriene asupra bazelor americane din țările din jur. În plus, Iranul a impus o blocadă în Strîmtoarea Ormuz – unul dintre cele mai importante culoare pentru transportul de petrol și gaz lichefiat la nivel mondial. Ceea ce a adus creșteri ale prețurilor la energie, tensiuni pe piețele internaționale și riscul unei crize economice globale. Washingtonul solicită sprijin din partea statelor europene pentru deblocarea acestei rute. Liderii europeni ezită însă să se implice militar într-un conflict cu potențial de extindere. Armata israeliană (IDF) a anunţat astăzi că l-a ucis pe secretarul Consiliului Suprem de Securitate Naţională al Iranului, Ali Larijani, una dintre figurile-cheie ale regimului de la Teheran. Iranul nu a confirmat. Ce consecinţe va avea, dacă va fi confirmată, moartea lui Ali Larijani, pentru regimul de la Teheran? Această strategie de vînare și decapitare sistematică a conducerii iraniene poate produce efecte politice reale sau, dimpotrivă, doar va radicaliza oamenii regimulul? Ieri, Teheranul a avertizat că va reacționa pe plan politic și juridic după ce România le-a permis Statelor Unite să folosească bazele militare de la noi în operațiunile contra Iranului. Ce reprezintă acest avertisment? L-am întrebat pe Cătălin Gomboş, jurnalist la Radio România, specializat în Orientul Mijlociu, redactor-şef al publicaţiei online „Veridica” şi autorul volumului „Piano Man în casa războiului. Însemnări din Irak şi Afganistan” (Editura Corint). Cătălin Gomboş: „Din cîte se ştie pe surse, Ali Larijani este cea mai importantă figură a regimului care a fost eliminată – dacă a fost eliminată – pînă acum de forţele coaliţiei israeliano-americane, mai precis de către Israel. S-ar putea ca eliminarea lui Larijani să fie mai importantă şi să aibă un impact mai mare decît cea a lui Ali Khamenei. Pentru că Larijani a fost, de cîteva decenii, de mai bine de 20 de ani, unul dintre oamenii cheie ai regimului, avînd diferite funcţii: de preşedinte al Parlamentului, de negociator al acordului strategic cu China, din 2021, acord extrem de important, pentru că Iranul este sub sancţiuni de mulţi ani din cauza programului său nuclear – iniţial sancţiuni internaţionale, după care doar sancţiuni americane dar cu impact foarte puternic, pentru că oricine făcea afaceri cu Iranul putea risca să fie sancţionat, iar China îşi permitea acest lucru pentru că riscurile erau mult mai mici, fiind o putere economică. Profilul şi importanţa lui Larijani – care, pe deasupra, era şi consilier al lui Khamenei, dintr-o familie apropiată de liderul suprem – au crescut foarte mult în ultimele luni. Şi sînt două elemente cheie. Mai întîi lui Larijani i s-ar fi dat misiunea de a rezolva protestele ample pe care le-am văzut începînd cu sfîrşitul lui decembrie şi în ianuarie şi ştim că a fost o represiune sîngeroasă atunci. Încă nu este clară o statistică dar se vorbeşte despre 6-7.000 de morţi minimum, aceasta fiind şi cifra avansată de guvern, pînă la 30.000 de morţi, spune o publicaţie de opoziţie. Şi tot lui Ali Larijani i s-ar fi dat misiunea să pregătească rezistenţa Iranului în cazul eliminării lui Ali Khamenei. Iar de cînd a început războiul, Larijani a fost una dintre cele mai vizibile figuri ale regimului şi una dintre vocile cele mai radicale.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Este a treia săptămînă de război în Orientul Mijlociu. Ne propunem azi să înțelegem care sînt efectele economice ale războiului. Situația din Orientul Mijlociu s-a degradat foarte repede, imediat după atacurile americane și israeliene împotriva Iranului. Răspunsul militar al Teheranului, la nivel regional, a fost neașteptat de puternic, iar Strîmtoarea Ormuz, un important traseu pentru hidrocarburi, e în mare parte blocată. Este aceasta doar o criză regională, temporară, sau e începutul unei crize mult mai mari? Este justificată deja creșterea prețului la carburanți sau e speculă? Am întrebat-o pe Antonia Colibășanu, analist geopolitic, doctor în economie. Antonia Colibășanu: „Cred că în momentul de față ne aflăm la începutul unei crize mult mai mari și pentru că încrederea noastră că această criză va fi finalizată foarte curînd este undeva spre zero. Nu ne mai gîndim că se poate închide această criză foarte rapid și nu cred că cineva și-a imaginat că se va întîmpla și în Iran ceva similar cu ce s-a întîmplat în Venezuela. Cele două țări sînt complet diferite, iar Iranul s-a pregătit pentru un astfel de atac de cel puțin 20 de ani.” Este justificată deja creșterea prețului la carburanți sau e speculă? Antonia Colibășanu: „Este și una, și alta. De ce? Economia nu este o știință exactă. Economia se bazează pe ceea ce gîndim și pe ceea ce ne așteptăm că se va întîmpla. Ca atare, pentru anumite state, specula e mai mare, în sensul în care panica este mai mare, pentru că acele state sînt mai dependente de fluxurile energetice din Strîmtoarea Ormuz. Pentru alte state, care sînt mai puțin dependente, vorbim despre o creștere naturală a prețurilor carburanților, pentru că, sigur, în momentul în care prin Strîmtoarea Ormuz nu s-a mai transportat aceeași cantitate de petrol și gaz petrol lichefiat, atunci am avut o scădere a cantității, deci o creștere a prețului pe piețe, cu creșterea naturală la pompa de benzină. Există și o creștere naturală, există și o parte a speculei.” Și în România cum se explică creșterea imediată, foarte rapidă, a prețului? Antonia Colibășanu: „Noi sîntem dependenți de importuri în ceea ce privește petrolul. Nu sîntem producători și cu atît mai puțin exportatori neți de petrol, deci există o mare parte a creșterii acesteia justificate de creșterea prețului petrolului pe piețe. Acum, în prețul carburantului noi mai avem și alte elemente care țin de rafinarea petrolului, ca să-l putem folosi ca benzină, efectiv. Ceea ce ne duce cu gîndul la faptul că benzina care se afla în pompă în momentul scumpirii, ca să fim foarte exacţi, nu venea chiar din Golful Persic și exact din statele care au fost afectate de război. Primele scumpiri au fost speculative. Poate că ulterior a existat și acest sentiment natural al dependenței crescînde pe zona de piață internațională.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Fete și femei surprinse în situații obișnuite, de viață cotidiană, în care apar inevitabilele mici tensiuni, conflictele mărunte, care nu te dărîmă dar te macină, care nu te omoară dar te consumă – asta ne propune Ramona Boldizsar în volumul ei de povestiri „Fete bune. Fete cuminți”, apărut la Humanitas. Am vorbit cu autoarea despre potențialul literar al banalului, despre personajele ei și viața lor interioară, despre emoțiile și sentimentele pe care le trăiesc, de la vina pe care o simte o femeie pentru că nu are destulă răbdare cu copilul ei, la satisfacția unei fete care mănîncă pentru a-și alunga tristețea, de la furia unei fetițe, la durerile sufletești ale unei tinere educatoare. Multe finaluri sînt deschise, de altfel, nici nu contează cum se termină o poveste sau cum se rezolvă o situație. Important este ce fac personajele, ce simt, ce gîndesc, cum se mișcă. Ramona Boldizsar: „Am vrut foarte mult să explorez atît viața obișnuită, cotidianul, banalul, cît și fetele obișnuite, femeile obișnuite. O femeie ca mine și ca tine și ca oricine altcineva care trăiește aceste momente banale și totuși viața ei este bogată, are o interioritate bogată, gîndește foarte mult, are, să zicem, mici conflicte interioare pe care trebuie să le traverseze. (...) Mi-am dorit foarte mult să scriu niște personaje fete care gîndesc. Pentru că atunci cînd eram eu adolescentă am citit predominant autori bărbați și predominant personaje femei scrise de bărbați și mi s-a părut întotdeauna că ele nu gîndesc. Nu gîndesc nu neapărat în sensul de lucruri fabuloase, filozofice, ci pur și simplu nu li se oferă un spațiu activ pentru procesul gîndirii în narațiune. Sigur că asta e adevărat pentru lecturile mele, nu neapărat pentru toată literatura care s-a scris în direcția asta într-un anumit timp. Am vrut să scriu niște fete care gîndesc. Care nu trebuie să aibă un spațiu special pentru gîndit, să fi terminat 10 facultăți și să stea într-o bibliotecă sau să fie ancorate într-o lume academică. Pentru că oricine gîndește, toți gîndim într-un fel sau altul.” Relațiile dintre femeile din carte nu sînt lipsite de tensiuni, de invidii. Nici relațiile între surori sau relațiile mamă-fiică nu sînt lipsite de asperități. De ce te-ai uitat astfel la lumea femeilor? Ramona Boldizsar: „Eu am trăit într-o societate extrem de patriarhală și am ales (pentru personaje) ca și ele să trăiască, să copilărească într-o lume extrem de patriarhală. Sînt produsul acelei societăți, de aceea unele dintre ele au un misoginism internalizat destul de puternic. Deși, pe de altă parte, ar putea fi considerate, să zicem, feministe sau ele consideră că sînt egale cu bărbații sau că femeile din viața lor sînt egale cu ele, dar în același timp au scăpări din astea, de gelozie sau de priviri geloase asupra celorlalți. A fost important pentru mine să arăt și fața asta. Am ales acest titlu, «Fete bune, fete cuminți», care bineînțeles că este ironic, pentru că ele nu sînt bune și cuminți, dar au fost învățate să fie așa și atunci trec printr-o criză identitară. O parte este bagajul pe care îl poartă, venind dintr-o societate patriarhală, învățînd lucrurile astea și cealaltă parte este ce au trăit ele, ce au experimentat ele și cum încearcă să iasă din acest spațiu. Și bineînțeles că aici se creează un conflict. Sînt sau nu sînt capabile să iasă de acolo? Cît de mult poți să renunți la bagajul tău? Dacă tu ai fost educat și crescut într-un anumit mod, poți vreodată să scapi de această încătușare? Și, plecînd de la asta, am creat aceste personaje care, bineînțeles că era necesar să aibă și sentimente neplăcute și să nu fie într-adevăr nici bune, nici cuminți, ci mai degrabă într-o criză continuă, ceea ce îmi imaginez că e neplăcut pentru ele.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural